Aversiunea Fața de Democratie

Democrația este un regim politic la baza careia sta o lege fundamentala, Constitutia, aceasta reglementand anumite drepturi si libertati precum, participarea directa a cetațenilor la viața politica, alegerea reprezentanților prin vot direct, liber si secret. Mai mult, un stat poate fi considerat democratic atunci cand sunt respectate urmatoarele principii: existența mai multor partide politice (pluripartidism), separarea puterilor in stat (puterea legislativa, executiva si cea judecatoareasca fiind clar delimitate), exercitarea votului liber de catre cetateni, respectarea drepturilor si libertatilor acestora, dar si manifestarea regulii majoritatii (dominația majoritatii asupra minoritatii).

În ceea ce priveste cazul României, prima oara cand se poate vorbi despre existența unei Constitutii este anul 1831, moment in care autoritatile ruse au promulgat Regulamentele Organice din Țara Românească si Moldova, intre anii 1831-1832. Desi prevedeau separarea puterilor in stat, aceste regulamente nu pot fi considerate a fi o Constitutie in adevaratul sens al cuvântului, dată fiind situatia politica a Principatelor Române din acea perioada. Astfel, prima Constitutie „adevarata” din istoria României este cea adoptata in 1866, care prevedea drepturile si libertatile cetatenesti dar si existenta votului cenzitar.

In aceasta lucrare imi propun sa analizez conceptia fața de democratie a mai multor oameni importanti din perioada anilor treizeci precum Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Corneliu Zelea Codreanu, bazându-ma pe lucrarea lui Adrian Paul Iliescu, „Anatomia raului politic”, dar si pe cea a lui Zigu Ornea, „Anii treizezi.Extrema dreapta româneasca”. Astfel, voi incerca sa surprind si sa analizez inceputul democratiei in spatiul românesc si modul in care valorile democratice au fost intepretate , adoptate sau respinse.

Unul dintre cei mai importanți critici ce apartin gandirii politice românesti, care a studiat aversiunea fața de democrație este Adrian Paul Iliescu în lucrarea „Anatomia răului politic”. Plecând de la criticile lui Mihai Eminescu, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Nicolae Iorga etc., Iliescu prezinta situatia politica românesca în mod realist, susținând aversiunea fața de democratie a elitelor politice si orietarea acestora spre o dreaptă radicala, respingând vehement valorile democratice .„ Repulsia fata de omul obisnuit (repulsie ascunsa de multe ori sub masca ororii fața de „mediocritate”), reacția paroxistica împotriva idealului modern al egalitații (denunțat sofistic drept dobitocie „egalitara” si confundat cu egalitarismul primitiv), ura (ce transpare uneori foarte limpede) fața de intregi grupuri sociale, denunțarea sistematica a valorilor democratice(libertate, drepturile fundamentale ale omului, toleranța)”1; toate acestea sunt elemente caracteristice elitei politice românesti, pe care Iliescu o catalogheaza ca fiind extremista. Mai mult, Paul Iliescu, susține ideea ca aversiunea fața de democratie provine, nu numai de la elita politica ci si de la „reactionarismul” specific culturii si politici românesti. De asemenea, Iliescu susține faptul ca această „repulsie fața de democrație” se datoreaza în principal „etatismului exacerbat, absentei unor centre autonome de putere, inexistenta unei aristocrații independente fata de guvern, infantilismului ins titutional” etc, ceea ce arata faptul ca societatea nu poate asimila valorile democratice decat foarte greu. Astfel, putem transpune in cadrul acestei lucrari si teoria formelor fara fond a lui Titu Maiorescu, in sensul ca, institutiile politice ale Românei secolului XX se ghidau după alte valori decat cele democratice, iar ideea de democratie transpusa societatii acelei perioade nu aduce decat afirmarea autoritarismului si a elitei politice.