Bipolaritatea și perioada de după războiul rece

1.ARGUMENT

Criza, ca şi războiul, face parte din viaţa oamenilor, a societăţii omeneşti. Ea reprezintă un moment (o perioadă) de disfuncţionalitate în evoluţia societăţii, care necesită soluţii viabile, menite să asigure oschimbare sau o revitalizare a sistemelor şi proceselor deteriorate.Cauzele crizelor sunt complexe, iar rezolvarea lor ţine de funcţionalitatea socială, de filosofia şi fizionomia de sistem şi de proces.

Deşi crizele şi conflictele au fost analizate în mod riguros, nu se cunosc şi, mai ales, nu se pot prevedea în totalitate şi în mod oportun toate cauzele care le generează, nici măcar cele esenţiale. Nici o societate omenească, din câte se cunosc până acum, nu s-a dezvoltat şi nu se dezvoltă linear. Viaţa unei societăţi cunoaşte momente simetrice, disimetrice şi asimetrice, evoluţii rapide şi stagnări, progrese şi regrese, situaţii normale, dar şi anormalităţi, crize şi conflicte.

Omenirea se luptă cu ele de la începutul existenţei sale şi, probabil, această luptă va fi dusă până în ultima clipă a existenţei umane. De aici nu rezultă că fenomenul crizelor şi conflictelor reprezintă o fatalitate, că oamenii sunt complet neputincioşi în faţa lui şi trebuie să se resemneze, ci doar o realitate socială, politică, economică, informaţională, militară etc. de care trebuie să se ţină seama şi care poate fi ameliorată şi chiar controlată.

Este posibil ca oamenii să nu mai fie victime inconştiente şi, adesea, indiferente ale crizelor, conflictelor şi războaielor, ci să folosească aceste fenomene şi aceste procese pentru a-şi ameliora propria condiţie, pentru a grăbi procesele de modernizare şi a prelungi perioadele de prosperitate şi de stabilitate. Deja omenirea şi-a format unele abilităţi în ceea ce priveşte gestionarea crizelor şi conflictelor şi, deşi nu a reuşit să rezolve pe deplin problema conflictualităţii, a realizat, totuşi, paşi importanţi în prevenirea unor crize şi conflicte militare de mare amploare, cu întrebuinţarea armelor de distrugere în masă şi a altor mijloace.

Tratatele şi acordurile privitoare la asigurarea păcii şi securităţii planetei, la neproliferarea armelor de distrugere in masa, la interzicerea minelor şi altor mijloace de distrugere a fiinţei umane, la controlul armamentelor, activitatea ONU şi a altor organizaţii de securitate constituie expresii ale efortului omenirii de a pune sub control fenomenul conflictualităţii. Din păcate, fenomenul evoluează, iar măsurile de securitate economică, socială şi militară ţin cu greu pasul.

Vulnerabilităţile cresc o dată cu dezvoltarea societăţilor, simetric cu pericolele şi ameninţările, apar altele noi, de cele mai multe ori, în mod aleatoriu, greu de anticipat şi de contracarat. Cu toate acestea, fenomenul crizelor şi conflictelor trebuie studiat, analizat, înţeles şi pus sub control. Toate instrumentele cunoaşterii trebuie puse în slujba analizei şi soluţionării crizelor şi conflictelor. Chiar dacă rezultatele nu vor fi totdeauna spectaculoase, ele nu vor lipsi. Studiind fenomenologia şi filosofia crizei, omenirea nu are decât de câştigat. Este şi rămâne cea mai mare provocare a tuturor timpurilor.

Analiza atentă a crizelor care au avut loc de la încheierea războiului rece reliefează câteva trăsături importante ale acestora care au făcut ca situaţia strategică cel puţin în Orientul Mijlociu, în Orientul Apropiat, în Balcani, în Caucaz, în Indonezia, la graniţa dintre India şi Pakistan,

în Caşmir (în general, în Asia de Sud şi în Asia de Sud-Est), dar şi în unele zone din America Latină, să fie instabilă, conflictuală şi chiar periculoasă. Dacă, la acestea se adaugă şi atacurile teroriste ale ETA, în Spania, şi IRA, în Marea Britanie, cele teroriste asupra Statelor Unite ale Americii, efectuate la 11 septembrie 2001 şi, în continuare, în afara acestuia, cele efectuate în Turcia, în Spania şi în Rusia şi în alte părţi asupra unor obiective de importanţă strategică sau, pur şi simplu, asupra populaţiei, avem o imagine concludentă asupra ariei de răspândire a acestora şi asamblării lor în planul finalităţii, al efectelor.

Aceste trăsături sunt: proliferarea stării de haos şi, pe fondul restricţiilor financiare şi dificultăţilor economice, finanţarea subterană a unui sistem de insecuritate internaţională din ce în ce mai complicat şi mai greu de contracarat; constituirea şi consolidarea reţelelor crimei organizate şi terorismului internaţional cu noduri de dirijare în punctele invulnerabile şi module de acţiune în punctelecheie; folosirea de către anumite cercuri de interese a prevederilor legislaţiei internaţionale cu privire la drepturile omului şi la drepturile minorităţilor pentru a-şi asigura propria libertate de acţiune şi a realiza un adevărat „dispozitiv ofensiv strategic” modulat pe punctele vulnerabile ale planetei (ale statelor care au posibilitatea să controleze şi să limiteze libertatea de acţiune a reţelelor economice şi financiare subterane şi a agenturilor acestora); proliferarea, prin sistemul corupţiei, a unor filosofii revanşarde, a unei filosofii a răzbunării, care a dat naştere unui terorism primitiv, răzbunător, fundamentalist, care nu se află numai în dimensiunea extremismului islamic, ci şi în cea a altor cercuri extremiste, de sorginte politică,

etnică sau religioasă; crearea impresiei că ne apropiem de un conflict intercivilizaţional, de un război al civilizaţiilor; criza de falie.

Principalele crize post-război rece, cu efect în planul relaţiilor internaţionale şi în cel al mediului internaţional de securitate au fost următoarele: criza hidrocarburilor, care a dus la războiul din Golf; criza profundă a Africii, care întreţine războaiele din Somalia, din Angola (războiului diamantelor şi al petrolului), din Rwanda, din Congo, din Eritreea etc.; criza etnică şi secesionistă din Balcani, care a reliefat o recrudescenţă fără precedent a terorismului militar (UCK şi Armata de Eliberare din Macedonia sunt expresii clasice ale acestui tip de terorism, ca şi IRA şi ETA); criza separatist din Cecenia (pe care Moscova o consideră teroristă, datorită faptului că gherilele cecene sunt ilegale) şi acţiunile grupurilor teroriste cecene asupra capitalei Rusiei, altor oraşe din Federaţie şi asupra populaţiei; criza din Orientul Apropiat (războiul dintre armata israeliană şi palestinieni).

În concluzie, multiplicarea terorismului răzbunător şi, în parte, a celui religios, fundamentalist, nu este numai o cauză, ci şi un rezultat al procesului de globalizare şi stării de haos şi, în acest sens, un instrument deosebit de eficace pentru obţinerea unor efecte bine calculate, care, la prima vedere, scapă analizei. Este vorba, între altele, de canalizarea energiilor unor mari puteri şi ale comunităţii internaţionale într-o direcţie voită, în folosul acelor cercuri care folosesc astfel de acţiuni, întrucât au interese globale sau regionale puternice. O altă concluzie care se desprinde de aici este aceea a pericolului unui terorism generalizat, care ar menţine o perpetuă situaţie de criză (trecerea de la o criză la alta, de exemplu, de la cea economic la cea informaţională, la cea a culturii etc.), făcând imposibilă realizarea unei noi ordini mondiale sau canalizând procesul de constituire a acesteia într-o direcţie dorită de anumite cercuri, de anumiţi actori.

2.Conceptul de bipolaritate

Conceptul de bipolaritate este caracterizat printr-un echilibru mondial rezultat din starea de confruntare dintre doua blocuri politice si militare opuse. Esenta acestui echilibru il reprezenta conceptul de Distrugere mutual asigurata (MAD) care ofera suportul fundamental al celor doua sisteme de securitate, materializat prin descurajarea reciproca. Esenta strategiilor de securitate ale puterilor constitue asigurarea unei riposte credibile, prin dezvoltarea propriilor capacitati militare. Existenta celor doua blocuri politico-militare rivale stabileste configuratia sistemului mondial dupa aceeasi schema dualista, majoritatea statelor aflandu-se in situatia de a alege pe unul dintre cei doi actori politici majori in vederea stabilirii unor relatii privilegiate. In competitia de mentinere a suprematiei sau macar a unui echilibru acceptabil, cele doua blocuri antreneaza in scopuri exclusiv militare surse si resurse inimaginabile, care pot satisface in buna masura cerintele sociale tot mai crescande si diversificate ale cetatenilor.