Bipolaritatea și Perioada post-Razboi Rece

Când vine vorba despre relaţiile internaţionale, s-a obişnuit să se folosească mai multe clişee: atunci când se vorbeşte despre sistemul internaţional se întrebuinţeză, chiar şi după terminarea războiului rece, termenii de unipolaritate, bipolaritate, multipolaritate.

Totuşi, Războiul Rece a luat sfârşit, iar clişeele au rămas în memoria politicii externe a statelor care le-au folosit. Acestea tind să realizeze un transfer dintr-o categorie în alta, oscilând între multilateralismul printre actorii mici ai sistemului internaţional şi unilateralismul dar care este instrumentul principal de acţiune în favoarea atingerii scopurilor de politică externă a actorilor mari.

Un clişeu, care are valoare de adevăr, chiar şi în prezent, când au trecut aproape douăzeci de ani de la destrămarea sistemului bipolar al relaţiilor internaţionale, adică de la destrămarea Uniunii Sovietice, unul dintre cei doi poli, care s-a menţinut în viaţă cu ajutorul armelor nucleare. Acesta ţine de tendinţa de a caracteriza situaţia geopolitică actuală, dar şi cea trecută, prin prisma relaţiilor de politică externă ale Statelor Unite ale Americii şi Federaţiei Ruse. Nu există stat sau actor internaţional, care să nu ţină cont în stabilirea intereselor şi priorităţilor naţionale de dispoziţia politicienilor de la Casa Albă sau Kremlin.

Analistii politicei îşi pun întrebări cum ari fi: Ce sunt aceşti doi actori internaţionali: rivali sau parteneri? Până la ce punct se extinde această rivalitate sau acest parteneriat? Poate să existe, totuşi un consens între cei doi, ţinând cont de faptul că la nivel declarativ, adică de discurs politic, tendinţele de propagare a interesului naţional sunt realizabile într-o manieră asemănătoare şi de o parte, şi de cealaltă? Până unde poate ajunge toleranţa reciprocă, dacă sistemul internaţional a fost în secolul XX prea mic pentru cei doi actori internaţionali? Cine va obţine primatul asupra lumii: Federaţia Rusă prin acţiuni, declarate multilateraliste sau Statele Unite ale Americii, prin deja consacratele metode unilateraliste? Este posibil să mai asistăm la o astfel de duelare pe arena internaţională sau Războiul Rece le-a epuizat deja resursele în faţa noilor provocări?

Cel de-al doilea razboi mondial a reuşit să pună capăt mai multor aspecte care nu-şi mai gaseau locul în acea parte din istorie: Imperialismul, structura multipolară aflată într-o continuă incertitudine chiar de la inceputul secolului a fost inlocuită de biporarismul SUA- URSS, ţări participante la război, dar cu situaţii complet diferite. SUA era o superputere militară şi economică, mult mai puţin afectată de cel de-al doilea razboi mondial decât statele europene şi URSS pe de o parte care nu putea fi considerată o putere economică, dar totuşi din punct de vedere militar avea un cuvânt greu de spus. Axa est-vest s-a stabilizat prin intermediul armelor nucleare. Cauzele exacte ale confruntării, numite Razboiul Rece, sunt complexe şi incerte. Se poate spune totuşi ca variaţia economică şi interesele politice şi vidul de putere creat prabuşirea vechii ordini a creat sistemul bipolar, în care o mare atenţie era acordată disputei dintre cele două mari puteri.

Americanii au încercat să se opună expansiunii comuniste oriunde ameninţa. Doctrina "containment" a transformat politica externă a SUA de la forma de izolare în care se afla inainte de razboi la una de globalizare de după razboi, opunându-se URSS-ului (şi mai tarziu Chinei comuniste) atât diplomatic cât şi militarl. SUA a sponsorizat diferite alianţe regionale precum NATO în 1949. URSS-ul a raspuns in 1955 prin Trataul de la Varşovia. Ambele părţi au cautat sprijin în lumea a treia, unde atat SUA cât şi URSS au investit armament şi bani în diferite guverne sau grupuri de rebeli, în continua luptă comunism-capitalism.

Oricare ar fi progresul către controlul armelor nucleare, sistemul mondial a fost pentru totdeauna tulburat de folosirea bombei atomice asupra oraşului Hiroshima pe 6 august 1945. Armele atomice au schimbat relaţiile de putere, prin introducerea posibilitătii de autodistrugere totală a oamenilor. Ei practic au impărţit lumea pentru câteva decenii în două clase de putere: cele două mari superputeri, care deţineau cea mai mare parte a armelor nucleare şi ceilalţi. Probabil, rezultatul unui razboi nuclear este atât de dezastruos încat cea mai parte din sistemele politice prevăd sfârşitul lumii. Un rezultat este acela ca superputerile nucleare au evitat un razboi direct între ele. Un alt rezultat este acela că discuţiile pe baza armelor nucleare au devenit un proces continuu. Deceniile de convorbiri despre arme au avut un succes limitat. Un număr de acorduri au restrans arsenalele nucleare ale SUA si Rusia.