Cercetare epistemologică asupra supravegherii și opresiunii în România comunistă

Cercetare epistemologica asupra temei supravegherii si opresiunii in Romania comunista

În realitate, comunismul, a însemnat un fals refugiu în paternalismul statului în care domnește sărăcia generală, oferind mizeria comună, angoasa generalizată, simulacrul certitudinii pe fondul unei supreme incertitudini, și anume, un prelungit, chiar dacă nemărturisit crah economic și social. Este evidentă încercarea de colonizare, nu doar politic, ci și mental, într-un astfel de context al confuziei generale.

Comunismul avea să pună bazele unui stat despotic și birocratic, chemat să domnească nu numai asupra trupurilor, ci și asupra sufletelor și minților oamenilor. Una din tezele perioadei comuniste era că supremul cunoscător era omul de știință, context ce favoriza masiv educația raționalistă, susținând strict știința pozitivă și repudiind orice “știință” ce avea impact asupra libertății omului. Tocmai de aceea, educația comunistă este insidioasă, progresivă, pentru că disimulează sub aparența actelor bune, actele rele pe care le încurajează, fiind imprevizibilă pentru următoarele sale victime, toată lumea, putând dobândi, în principiu, într-un moment sau altul, calitatea de dușman.

Nu poate fi negat de către nimeni faptul că crimele comunismului au facut ca o parte a istoriei sa fie pătată pentru totdeauna de sângele victimelor sale. Fundamentul ideologic al regimurilor comuniste, și anume, lupta de clasă, a dus la interpretări extrem de brutale. Crima organizată de stat a devenit fundamentală in cadrul regimurilor comuniste, indiferent de preexistența sau inexistența unei acoperiri cât de cât legale, deposedarea abuzivă de bunuri, surghiunul social, discriminări, și mai ales, eliminarea fizică a „dușmanului de clasă”, fiind caracteristicile principale ale acestora.

Denumirea, originea serviciilor de inteligență apare pentru întâia oară în cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea, impunându-se ca model tipic rusesc. Metoda prin care se va auto-apăra, prin care se va putea feri și păzi de lumea ostilă și prin care își va putea păstra un aspect propriu va fi recunoscută prin extrema sa intransigență. Partidul comunist nu poate să își impună puterea dacă nu are o extraordinară organizație de acest tip, o organizație politico-militară. Paradoxal, acest tip de organizație, Securitatea, la noi, a fost întotdeauna caracterizată de insecuritate, acesta fiind de fapt întregul complex, nesiguranța siguranței, de unde și mecanismele protective utilizate uneori, preecum pseudonimele sau măștile.

Întregul regim, supravegherea strictă a vizitatorilor străini a retezat circulația informațiilor în afara și înăuntrul țării, astfel că ceea ce s-a petrecut în România a rămas în mare parte necunoscut străinătății. Înainte de 1990, în Occident s-au difuzat foarte puține date despre lagărele de muncă forțată și despre închisorile din România, și aceasta doar prin intermediul publicațiilor românești de emigrație. Acesta este un motiv în plus pentru care arhivele trebuiesc indiscutabil deschise, prelungirea la nesfârșit a secretului, nu poate însemna decât o neantizare a trecutului. Este o necesitate vitală ca fiecare individ să aibă acces la propriul său dosar, iar istoricii direct la arhivele statului, fără ca informațiile să fie date cu limită, fără numele informatorului, anchetatorului, sau a călăului. Liberul acces al istoricului se cere asigurat, statele democratice având nevoie de o cantitate limitată de secrete și o circulație liberă a informației.

Istoria consemnează în acele momente noi mecanisme de ucidere in masă sau reluarea unora deja practicate. În România spre exemplu, avorturile septice provocate în timpul regimului lui Ceaușescu, s-au soldat cu circa 10.000 de victime, sau un numar aproximativ de 60.000 de victime tot din timpul regimului dictatorial al lui Ceaușescu, generate printr-o asociere de factori socio-economici, cum ar fi înfometarea, lipsa de medicamente, frig și asistență medicală deficitară. Sunt evidente aici semnele tipice, general recunosocute ale unei psihologii paranoice. Completând perfect schema psihiatrică, autocratul pune aceste fenomene, în cuvântări și interviuri curtenitoare, cu o prefăcătorie lipsită de stil, pe baza “meritelor partidului” și ale poporului, asemenea unor succese strălucitoare.

Conducătorii acestor state care au permis sau încurajat astfel de practici sunt principalii respnsabili pentru suferința numeroaselor victime. Toţi vegheau la “puritatea doctrinară” şi luptau împotriva oricărei umbre de independenţă a spiritului. Dacă ar fi să facem o scurtă enumerare a acestora, am vedea că lista de vinovați din cadrul unui astfel de proces este extrem de lungă. Președinții, șefii de guvern, miniștrii, judecătorii, procurorii șefi, ofițerii de securitate politică, de poliție judiciară, anchetatorii, comandanții, directorii, supraveghetorii și paznicii de închisori, instigatorii si oricare alte persoane indiferent de funcția lor, de locul activității desfășurate care au contribuit în felul acesta la procesul de abuzare fizică și psihică în rândul populației ar trebui să fie acuzate de crimă împotriva umanității.