Cetățenia Europeană

1. Cetatenia europeana

1.1. Cetatenia si cetatenia europeana

Notiunea de cetatenie îsi gaseste originea în dreptul intern. Potrivit conceptiei propuse de Aristotel, cetateanul se definea prin participarea la functiile judiciare si la cele publice în general. În dreptul pozitiv, cetatenia continua sa desemneze calitatea juridica ce permite unei persoane sa ia parte la viata statului, bucurându-se de drepturi civice si politice si fiind supusa, în schimb, anumitor obligatii cum ar fi votul obligatoriu sau serviciul militar. Ca regula, cetatenia e recunoscuta de catre stat cetatenilor sai care, ca membri ai Cetatii, participa la guvernarea Cetatii. Dar exista exceptii, ca de exemplu „cetatenia britanica de peste mari” sau cea a Uniunii franceze. Dreptul international recunoaste acest statut privilegiat, conditionat de nationalitate, care presupune, în principal, dreptul de sedere pe teritoriul national, participarea la viata politica (dreptul de a alege si de a fi ales), accesul la functiile publice, dreptul la protectia diplomatica.

Notiunea de cetatenie europeana ar putea sa fie bazata pe aceste drepturi si obligatii corespondente. Ea implica faptul ca cetatenii Uniunii Europene beneficiaza, în aceasta calitate, de aceleasi drepturi care sunt acordate în mod traditional propriilor cetateni în ordinea juridica interna. Aceste drepturi corespund, aproape în totalitate, cu ceea ce în anii 1975-1985 erau „drepturi speciale”, rezervate cetatenilor statelor membre ale Comunitatii.

Trebuie retinut înca de pe acum ca structura Uniunii implica exercitarea anumitor drepturi la nivelul Uniunii Europene si exercitarea altora la nivelul statelor membre.

1.2. Europa cetatenilor si cetatenia europeana

În special dupa Consiliul european de la Fontainebleau din 1984 o alta notiune s-a dezvoltat si anume cea de Europa a cetatenilor. O putem distinge cu dificultate de cea precedenta, mai ales ca se dovedeste greu de definit . Ideea de baza este ca cetateanul european trebuie plasat în centrul constructiei europene, pentru a-i dezvolta sentimentul de apartenenta la Uniunea Europeana. În acest sens Comitetul ad-hoc privind Europa cetatenilor, numit si Comitetul ADONNINO, creat la initiativa Consiliului European de la Fontainebleau din 25-26 iunie 1984 a propus „masuri în vederea întaririi si promovarii identitatii si imaginii Comunitatii fata de cetatenii sai în lume”.

Printre drepturile speciale recunoscute în perspectiva unei Europe a cetatenilor figureaza, fara îndoiala, drepturile speciale inerente cetateniei europene si care instituie o veritabila cetatenie politica. Dar putem gasi, de asemenea, drepturi care rezulta din integrarea economica, cum ar fi liberul acces la un loc de munca într-o tara aleasa si drepturi noi care consacra largirea domeniului integrarii, cum ar fi dreptul la cultura sau protectia mediului. Acestea se încadreaza mai bine conceptiei celei mai largi (moderne) a cetateniei. Dar aceasta conceptie rapeste conceptului o parte întinsa a specificitatii sale, deoarece drepturile cetateanului nu se mai disting de drepturile oricarei alte fiinte umane.

Confuzia dintre cele 2 perspective, cea de cetatenie europeana si cea de Europa a cetatenilor, este des întâlnita. Astfel, în Rezolutia asupra functionarii TUE în perspectiva CIG din 1996, din 17 mai 1995, Parlamentul European a cerut ca cetatenia europeana sa fie întarita mai ales prin aderarea Uniunii la Conventia europeana a drepturilor omului, interzicerea pedepsei cu moartea, protectia minoritatilor, egalitatea între barbati si femei ca si prin întarirea cetateniei politice. În mod evident, aceste drepturi, desi sunt recunoscute în dreptul Uniunii, vor fi drepturi ale fiintei umane în general, deci nu rezervate cetatenilor statelor membre si nu drepturi inerente calitatii de cetatean european.

La ora actuala, desi notiunea consacrata de tratate este cea de cetatenie europeana, ambiguitatea nu pare sa se fi risipit în întregime.

1.3. Cetatenia europeana si tratatele constitutive

Tratatul de la Maastricht introduce cetatenia europeana în scopul întaririi relatiei existente între Uniunea Europeana si cetatenii statelor membre, dar nu defineste aceasta notiune. Tratatul se margineste sa declare ca „este cetatean al Uniunii orice persoana care are cetatenia unui stat membru” si ca „cetatenii Uniunii se bucura de drepturi si sunt supusi obligatiilor prevazute de prezentul tratat” (tratatul CE, art. 8, art. 17 nou). Si paradoxal, insereaza dispozitiile consacrate cetateniei Uniunii în Tratatul CE si nu în Tratatul Uniunii europene.

Aceasta redactare pe care unii au calificat-o drept „confuza si hazardata” nu a fost ameliorata de Tratatul de la Amsterdam.

De fapt, tratatele de la Maastricht si Amsterdam, desi se bazeaza pe cele 2 conceptii, consacra un ansamblu de drepturi care se apropie mai mult de notiunea de cetatenie în sens traditional, decât de cea de Europa a cetatenilor.

2. Cetatenia europeana si cetatenia nationala

Cetatenia europeana este esentialmente distincta de cea nationala, pe care, conform formularii Tratatului de la Amsterdam, o „completeaza … si n-o înlocuieste” (Tratatul CE, art. 17 nou, alin. 1). Totusi, prin conditiile sale de atribuire ea deriva, ca si cetatenia nationala, din nationalitatea acordata de catre statele membre.

2.1. Cetatenia europeana, complementara

cetateniei nationale