Componenta Culturală a Paradigmei Realiste

Realismul este una dintre paradigmele centrale ale domeniului relaţiilor internaţionale, ce structurează înţelegerea evenimentelor, conceperea şi desfăşurarea politicii externe, configurarea conflictelor internaţionale. În mod fundamental, realismul are la bază - serie de consideraţii filosofice asupra naturii umane: omul este rău, egoist, supus unei înclinaţii naturale către căutarea puterii, a dominaţiei, ca atare el trăieşte într-- permanentă nesiguranţă, fiind marcat de - profundă neîncredere în oameni şi suspiciune la adresa celorlalţi.

Teoria realistă se bazează pe voinţa de a considera omul şi raporturile sociale, în special relaţiile politice aşa cum sunt ele de fapt şi nu cum ar vrea ele să devină în numele unui ideal.

Realismul a apărut ca - reacţie la idealism, specific perioadei interbelice, s-a conturat după cel de-al doilea război mondial şi a atins apogeul în primii ani ai perioadei postbelice. Realismul s-a dezvoltat îndeosebi în lumea anglo-americană şi reprezenta efortul itelectual din mediul academic pentru a motive politica externă americană în noile condiţii internaţionale accentuate de instalarea “Războiului Rece”.

Realismul urmăreşte să investigheze acele concepte fundamentale şi cadre de gândire pe care le folosim în mod uzual pentru a explica şi exprima realitatea: putere, raţiune, interes etc. mai mult decât atât, principalul punct de plecare este unul pur filosofic – natura umană. De aceea, realismul este considerat - filosofie a relaţiilor internaţionale.

Cei dintâi teoreticieni care au abordat în scrierile lor realismul au fost: E.H. Carr, R. Neibuhr, I. Hertz, H.I. Morgenthau, G. Schwarzenberger, M. Wight, N. Spykman, G. Kennan, iar mai târziu s-au afirmat R. Aron, H. Bull, H. Kissinger, R.E. Osgood, R. Rosecrance, K.W. Thompson, K.N. Waltz şi alţii.

Realismului politic se caracterizează drept - “luptă pentru putere”. Datorită faptului că statele nu răspund efectiv în faţa unei autorităţi supreme, face ca fiecare stat să fie preocupat de propria sa securitate, pentru a-şi asigura existenţa. Natura anarhică a sistemului internaţional constrânge statele să realizeze alianţe militare care să descurajeze orice tentativă de atac. În concluzie, soluţia propusă de realişti este realizarea unui echilibru al puterii, stabilitatea şi ordinea fiind produsul funcţionării adecvate a sistemelor de alianţă.

Încă de la început, realismul a fost supus unor critici serioase. Astfel a fost evidenţiată:

- lipsa unei metodologii de cercetare;

- neclaritatea în definirea termenilor importanţi;

- incapacitatea de a explica anumite evoluţii din relaţiile internaţionale, ca de exemplu fenomenul de cooperare şi integrare a ţărilor europene.

Contestarea cea mai puternică a venit la începutul anilor ’60 din partea unui nou curent behaviorismul, care a încercat să detroneze realismul din poziţia sa de principală paradigmă a relaţiilor internaţionale.

Behaviorismul susţinea că fără confirmarea unei cercetări ştiinţifice şi fără existenţa unei atitudini critice, domeniul relaţiilor internaţionale nu reprezintă decât - istorie descriptivă sau - teorie normativă a relaţiilor internaţionale.

Hedley Bull, principalul susţinător al realismului clasic, consemna în 1966 că viaţa internaţională este prea complexă pentru a se încadra în nişte tipare prestabilite, şi că oricât de complicate şi sofisticate sunt tehnicile de investigare, acestea nu pot înlocui judecata sănătoasă, bazată pe intuiţie, observaţie atentă şi experienţă politică.

Neajunsurile metodologice ale realismului tradiţional au determinat unii cercetători să reevalueze rolul puterii în realizarea cooperării în condiţii de anarhie. Această abordare teoretică a fost denumită neorealism sau realism structural iar principalul autor este considerat K.N. Waltz.

K.N. Waltz în lucrarea sa Theory of International Politics, prezintă cea mai importantă încercare de restabilire a valorilor esenţiale ale realismului, caracteristica principală a politicii internaţionale fiind distribuţia puterii. Realismul structural scoate în evidenţă limitele realismului clasic. Cu toate că şi-a atras numeroase critici din partea neoliberalilor, a teoreticienilor critici şi postmoderniştilor lucrarea lui K.N. Waltz rămâne celmai important demers de susţinere a realismului şi a echilibrului puterii, ca principale elemente ale domeniului relaţiilor internaţionale.

Edward H. Carr (1892-1982) în lucrarea The Twenty Years Crisis a criticat aerul utopic ce se degaja din jurul teoriei idealiste, fiind considerat de către Hans Morgentau puntea de legătură către realismul fundamentat teoretic. Contestând existenţa unei armonii universale, Carr a evidenţiat trei neajunsuri importante ale idealismului, si anume:

- motivaţia este apreciată ca fiind prioritară faţă de interese;

- etica faţă de politică;

- teoria faţă de practică.

Principala idee promovată de Carr este că politica nu poate fi analizată pe baza unui program anterior, ci doar pe baza rezultatelor ei actuale, cu alte cuvinte, realismul cercetează consecinţele şi apoi construieşte argumentele teoriei. Teoria lui Carr pleacă de la cum este lumea şi nu de la cum ar trebui să fie, aşa cum gândeau idealiştii. Deoarece valorile sunt derivate din putere, iar etica din politică, atunci armonia intereselor nu este decât - reprezentare a configuraţiei puterii, care face ca interesele grupului dominant să fie extinse la nivelul întregii comunităţi. Deşi aparent interesele generale reprezintă toate grupurile, inclusiv pe cele mai puţin influente, în realitate puterea aparţine celor privilegiaţi, de a căror interese se leagă întreaga comunitate.

În concluzie, abordarea teoretică a realismului de către Edward H. Carr este extreme de sumară, scopul său fiind realizarea unei sinteze a idealismului şi realismului, idealismul fiind considerat a fi inpracticabil datorită caracterului său utopic, iar realismul reduce politica la - adaptare mecanică la nevoile relaţiilor internaţionale.