Conceptul strategic al NATO și rolul său în asigurarea securității globale

INTRODUCERE

Securitatea este, în ultimă instanţă, cea mai importantă dintre nevoile fundamentale ale omului. Studiul securităţii reprezintă unul din aspectele cele mai importante abordate în relaţiile internationale. Sunt puţini cei care mai încearcă să nege că securitatea, fie ea individuală, naţională sau globală, se numără printre problemele principale cu care se confruntă umanitatea. Cele două conflagraţii mondiale produc transformări fără precedent în mediul internaţional şi, în aceeaşi măsură, sfârşitul Războiului Rece aduce schimbări profunde semnificaţiei termenului de “securitate”: pe de o parte, bipolaritatea este înlocuită de preeminenţa unei politici unipolare (cel puţin până la configurarea unui sistem multipolar), iar pe de altă parte, asistăm şi la o transformare esenţială a instituţiilor internationale, ca o consecinţă a modifcării arhitecturii globale (unele structuri dispar- Pactul de la Varşovia, altele decid să se reformeze- NATO, iar altele abia îşi încep existenţa- CSI, FTAA).

Aşa cum am menţionat, NATO este una din structurile care continuă să joace un rol important în relaţiile internaţionale în ciuda faptului că, în aparenţă, pare să îşi fi încheiat misiunea pentru care fusese creat. Prin urmare, deşi denominativul este acelaşi- NATO- semnificaţia acestuia se modifică în funcţie de perioada la care facem referire: până în 1989 operăm cu o logică de tip acţiune- reacţiune, care îşi are originile în aranjamentele de securitate ce marchează finalul celui de al Doilea Război Mondial, iar după anul 1989 avem în vedere o logică a securităţii comune, cu mai multe variabile. Practic, celebrarea a 40 de ani de existenţă a Alianţei Nord- Atlantice coincide cu debutul unei perioade de numeroase şi semnificative schimbări în evoluţia relaţiilor Est- Vest, dar şi a relaţiilor internationale, precum şi cu o transformare aproape radicală a mediului de securitate.

În ceea ce priveşte mecanismele de gestionare a securităţii din perioada post Război Rece, discuţia ar trebui să pornească şi de la atitudinea NATO, care a cunoscut un accentuat proces de redefinire identitară, cel puţin prin intenţiile şi acţiunile factorului politic. Membrii săi au depus eforturi susţinute în direcţia întăririi legăturilor pe baza valorilor ce îi unesc; procesul de extindere a NATO, şi nu numai, a continuat, astfel încât comunitatea de securitate s- a lărgit, cel puţin în dimensiunea sa instituţională, şi probabil că nu se va opri aici.

1. PREMISELE CONSTITUIRII ŞI STRUCTURA NATO

1.2 Origini şi sarcini fundamentale

La sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, speranţele lumii pentru securitatea globală erau năruite. Eşecul Ligii Naţiunilor de a menţine pacea între popoare a dus la noi eforturi ale oamenilor politici ai vremii de încurajare a cooperării între naţiuni prin crearea unor alte structuri care să fie capabile să gestioneze potenţialele conflicte fără a recurge la forţa armată decât în ultimă instanţă. Susţinerea creării Naţiunilor Unite a fost urmarea nevoii de a menţine pacea şi securitatea internaţională, ceea ce s- a materializat în art. 1 al Cartei ONU, prin enunţul: “luarea de măsuri colective eficiente, pentru prevenirea şi eradicarea ameninţărilor la adresa securităţii şi pentru oprimarea actelor de agresiune”.

Era însă un deziderat nu uşor de atins, în condiţiile în care lumea se afla în ceea ce s- a numit Războiul Rece, confruntarea permanentă dintre cele două mari puteri, URSS şi SUA, situaţie care făcea aproape imposibil, de multe ori, ajungerea la un consens care să nu afecteze interesele celor implicaţi. Era evident că fiecare dintre cele două puteri căuta mijloace prin care să îşi impună superioritatea în faţa celeilate, dar şi să contracareze acţiunile menite să îi provoace daune de orice natură. Între anii 1947- 1949 o serie de evenimente politice de o magnitudine deosebită, precum ameninţările deschise la adresa suveranităţii Norvegiei, Greciei sau Turciei, lovitura de stat din Cehoslovacia (iunie 1948), dar şi blocada asupra Berlinului au alimentat ruptura dintre vechii aliaţi: Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Devenise clar că că “s- a lăsat o umbră peste scenele atât de luminate, până nu demult, de victoriile Aliaţilor”, fapt concretizat în aceea că “de la Stettin, în Baltica, la Trieste, în Adriatica, o cortină de fier s- a lăsat peste continent”. Toate aceste evenimente nu puteau conduce decât la ideea că războiul cu blocul sovietic putea izbucni oricând. S- a ajuns astfel, printr- o serie de conferinţe şi consultări, şi pe baza principiilor enunţate în Carta ONU, la crearea NATO, o alianţă politico- militară care întărea cooperarea euroatlantică. La 4 aprilie 1949, în ciuda presiunilor exercitate de URSS asupra statelor participante, Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat, la Washington, de miniştrii de externe ai Belgiei, Canadei, Danemarcei, Statelor Unite, Franţei, Islandei, Italiei, Luxemburgului, Norvegiei, Olandei, Portugaliei şi Regatului Unit. Parlamentele l-au ratificat în următoarele 5 luni. Constituirea organizaţiei s-a realizat în conformitate cu prevederile Articolului 51 al Cartei Organizaţiilor Unite. Tratatul de la Washington a consfinţit scindarea Europei şi, pe cale de consecinţă, a lumii în două blocuri ideologice şi militare.