Conflictele Secolului XX - Previziuni pentru Secolul XXI

TIPURI DE CONFLICTE DIN SECOLUL XX

Secolul XX a ramas în istorie drept cel mai sângeros secol, suprematia sa în acest sens datorându-se celor doua razboaie mondiale care au facut zeci de milioane de victime. Urmate apoi de razboiul rece, întins pe patru decenii, ele vorbesc, practic, despre conditia conflictuala dominanta a acestui secol. „Cursa înarmarilor” a ramas o sintagma caracteristica acestui secol deoarece în aceste vremuri au aparut armele ABC de distrugere în masa (atomice, bacteriologice si chimice), au fost perfectionate tehnologiile militare, au avut loc confruntari de ideologii, a fost reactualizata geopolitica ca doctrina strategica de control al unor teritorii, resurse si baze de sprijin. Cu toate acestea previziunile legate de cel de-al treilea razboi mondial nu s-au adeverit, acestuia luându-i locul un lung razboi rece.

În cartea sa, „Jocuri pe scena lumii”, Mircea Malita face o radiografie complexa secolului XX. El afirma ca sfârsitul razboiului rece a îndepartat perspectiva noii conflagratii mondiale si a aprins speranta intrarii într-o era pasnica. Dar locul unui razboi de ansamblu a fost luat de un ansamblu de razboaie. Ultimul deceniu al secolului trecut a permis într-un rastimp scurt sa fie scos la iveala un nou tablou al conflictelor de pe mapamond si noi tendinte au fost identificate de analisti:

1. În primul rând noile conflicte nu s-au mai purtat între state ci au fost intra-statale;

2. Conflictele sfârsitului de secol au urmarit afirmarea identitatii si în consecinta au fost numite razboaie identitare si cum identitatea este un fruct al culturii, li s-a aplicat si eticheta de razboaie culturale. Toate componentele culturii au jucat un rol în nevoia de afirmare a acestei identitati: limba, etnia, nationalitatea, religia, istoria proprie, obiceiurile si aria teritoriala de extindere;

3. Rezolvarea prin forta a conflictelor a devenit ineficace, dovedindu-se învechita, ca si tipul de armate ultra-tehnicizate. Gherila a facut irelevant terenul, iar anonimitatea si gruparile mici au împiedicat identificarea si localizarea dusmanului. Ele erau elaborate pentru alt tip de conflicte. În consecinta din Sri Lanka si pâna în Irlanda de Nord, din Caucaz si pâna în Balcani, din Africa Centrala si pâna în Orientul Mijlociu, conflictele identitare recurgând la o larga panoplie de mijloace militare s-au radicalizat si au recurs la forme noi de practicare a violentei;

4. Încercarile diplomatiei clasice au esuat si ele. Metodele de rezolvare pasnica a conflictelor enumerate în Carta Natiunilor Unite, elaborate pentru uzul unui sistem international alcatuit din state, s-au dovedit neputincioase în fata noului fenomen. Cea mai putin formalizata dintre aceste metode, negocierea, opusa formalismului juridic al arbitrajului institutionalizat de Curtea de la Haga, a manifestat nevoia de a se adapta realitatii, prin trecerea de la vechea scoala distributiva la cea de inovare. Dar acest semnal al cercetatorilor nu a ajuns sa fie asimilat la nivel diplomatic. Neîntelegerea fenomenului a fost prezenta în Balcani, unde mediatorii formati în scoala distributiva nu au facut decât sa adânceasca prin formulele lor tendintele de separare si segregare;

5. Natiunile Unite, care pentru razboaiele locale elaborasera doctrina si aplicasera metoda fortelor de mentinere a pacii, nu au mers în general mai departe de separarea partilor pe o linie de armistitiu, ineficienta în conflictele interne sau de realizare a pacii în conditiile unui acord între parti, greu de definit în ciocnirea culturilor, si s-au oprit în fata greutatilor de construire a pacii. Mai multi factori au contribuit la eficienta redusa a ONU în fata conflictelor acestei perioade: lipsa de fonduri, caracterul limitat al mandatului care nu raspundea situatiei de pe teren si orientarea marilor puteri spre solutii si interventii proprii purtate în afara sau doar cu notificarea Consiliului de Securitate;

6. În panorama conflictelor ultimului deceniu figureaza razboiul declansat de Irak prin atacarea Kuweitului. Prin formatul sau se încadreaza în modelul clasic al conflictelor inter-statale în care agresiunea poate fi identificata;

7. Razboaiele din Balcani prezinta mai multe elemente noi. Primele conflicte armate de pe harta Europei sunt atribuite descompunerii naturale a unei federatii construita pe solidaritate ideologica, în care diferentele etnice si religioase ale republicilor componente au fost estompate si controlate prin exercitarea unei puteri centrale si integratoare. Izbucnirea în forta a acestor diferente plaseaza însa razboaiele din Balcani în categoria identitara, refractara oricarei formule integrative sau de cooperare pasnica. Interventiile comunitatii internationale pentru a stinge aceste conflicte s-au facut sub semnul carentei sistemului international de a raspunde articulat si coordonat în caz de criza. Factorii de interventie au fost ONU, SUA, NATO si Europa, fie prin initiative diplomatice, fie prin actiuni militare, într-o mare dezordine si chiar rivalitate, fara idei calauzitoare si suport juridic adecvat. Accentul diplomatic si militar a fost pe separare, neoferind regiunii motivatia si scopul solidaritatii;

8. În anii ’90 s-a produs multiplicarea actelor de terorism international. Terorismul a devenit arma predilecta a unor organizatii sau grupuri care invocau legitimitatea mostenita din razboaiele de eliberare si independenta din anii ’60 ai decolonizarii si formarii noilor state de pe harta lumii. El este forma extrema a sindromului identitar, cu radacini în structura tribala a unor societati, luând ca pretext temele culturale ale religiei, limbii, etniei si traditiei. „Demasificarea” armelor de distrugere în masa a permis acestor grupuri sa vizeze accesul la aceste arme. Un grup religios din Japonia a utilizat în 1995 gazul sarin pentru asasinatul colectiv, ceea ce l-a facut pe Toffler sa anunte pentru secolul XXI raspândirea terorismului cu arme bacteriologice. Scoala cea mai mare pentru terorism a fost mentinerea si acceptarea conflictelor adânci considerate locale, netratate, lasate sa fermenteze în suc propriu. Luptatorii din lupta antisovietica din Afganistan formeaza astazi nucleul si elita terorismului international. Organizatiile teroriste din Orientul Mijlociu îsi au exercitiul si existenta cvasilegala din conflictul vechi de o jumatate de veac dintre israeliti si palestinieni. Cecitatea strategilor ce lucrau în logica situatiilor clasice îi îndruma sa analizeze o situatie conflictuala în termenii inamicului vizibil. În dorinta de a contribui la înfrângerea acestuia, ei au înarmat si instruit un nou inamic invizibil de mâine, cu mult mai redutabil si intratabil. Este cazul SUA, care a sprijinit Al Qaeda în Afganistan si UTK în Balcani sau a fortelor arabe care au dat fonduri organismelor militante anti-israeliene. Terorismul nu ar avea întinderea si abilitatile de azi fara sprijinul tacit, dar efectiv, din deceniul anterior;