Conflictul din Kosovo

Introducere

Din punct de vedere al științelor socio-umane, conflictul este o manifestare deschisă a unor antagonisme între două entități, individuale sau colective, cu interese incompatibile pe moment, în privința deținerii sau gestionării unor bunuri materiale sau simbolice.

Conflictul din Kosovo s-a dovedit a fi un conflict etnic, dar și religios, părțile aflate în conflict fiind etnicii albanezi de religie islamică și sârbii de religie ortodoxă.

Conflictul etnic poate fi definit drept o luptă între grupuri entice care caută să atingă unele obiective și simultan să neutralizeze sau să elimine grupurile rivale.

Un motiv pentru care conflictele entice depășesc nemulțumirile materiale este acela că își găsesc exprimarea prin conflicte religioase. Din moment ce aproape pretutindeni religia este centrul sistemului de valori al unei comunități, oamenii ale căror practice religioase diferă sunt desconsiderați cu ușurință și tratați ca fiind nedemni sau chiar inumani. Atunci când se suprapune cu conflictele entice sau teritoriale, religia iese adesea la suprafață ca elementul de dezbinare principal și cel mai evident între grupuri.

Războiul din Kosovo a marcat o cotitură decisivă, în lumea de după Războiul Rece, spre o nouă eră de tensiuni și de înfruntări între două coaliții internaționale – de fapt, un nou Război Rece.

Cel mai important aspect referitor la Kosovo îl reprezintă eșecul actorilor internționali care doreau să construiască, să impună și să mențină o societate multietnică în interiorul căreia albanezii și sârbii ar beneficia de aceleași drepturi si statute.

Tranziția între o eră și cealaltă nu a durat nici măcar zece ani, această ocazie istorică de a modela pentru secolul al-XXI- lea o lume mai pașnică decât cea a tragicului secol care se termină a fost pierdută, din cauza alegerilor inepte ale unui om incapabil să ia decizii corecte și competente.

CAPITOLUL 1

Precriză

Kosovo este situat în partea de sud a Serbiei și are o populație mixtă, în care majoritatea o reprezintă etnicii albanezi. Regiunea s-a bucurat de un grad ridicat de autonomie în cadrul fostei Iugoslavii până în anul 1989, când liderul sârb Slobodan Miloșevici a schimbat statutul regiunii, retrăgându-i autonomia și trecând-o sub controlul direct al Belgradului, capitala sârbă. Albanezii kosovari s-au opus energic acestei decizii.

Din 1989, când guvernul sârb a suprimat autonomia, au început ofensele; albanezii nu au mai avut acces normal la sistemul de sănătate, la învățământ, la posturile administrative, limba albaneză a devenit proscrisă, caracterele chirilice au devenit obligatorii. Învățământul superior nu mai era accesibil decât în funcție de cotele stabilite de sârbi și de propriile lor programe. Muzee, teatre, studiouri de cinema și televiziune au fost închise, presa albaneză a fost înterzisă. Albanezii au fost privați de drepturile lor civice și sociale, fiind sistematic persecutați

În zece ani, 800.000 kosovari, doi adulți din trei, au fost arestați de către poliție, 100.000 dintre ei, adică două treimi din populația salariată din Kosovo au fost privați de slujbe, mulți dintre ei emigrând.

Confruntat cu aceste persecuții, poporul kosovar se organizează; un învățământ privat este discret organizat, alegerile clandestine făcând din Ibrahim Rugova,președintele oficios al provinciei Kosovo, evident nerecunoscut de sârbi. Această alegere găsindu-și repede limitele sale.

În 1992 a luat naștere o misterioasă armată de eliberare a provinciei Kosovo (UCK), care s-a făcut cunoscută prin atentate împotriva polițiștilor, a grănicerilor, a membrilor serviciilor speciale sârbe. Această armată a fost considerată de către SUA drept o organizație teroristă.

În 1996, UCK a instalat lagăre de antrenament în nordul Albaniei, ca și în vestul Macedoniei unde a trăit minoritatea albaneză a acestei țări. La mijlocul lui februarie 1998, UCK a ieșit din ascunzătorile sale și a luat controlul a cel puțin 30% din teritoriu.

Din punct de vedere militar, această strategie a dat prilejul sârbilor de a purta operațiuni de anvergură, în cursul cărora insurgenții, prost înarmați și antrenați, în plus divizați, au fost în inferioritate.