Conservatorismul

Definiţii şi semnificaţii

Conservatorisul este una dintre cele trei ideologii politice semnificative în Occidentul ultimilor două veacuri , alături de liberalism şi socialism.

O ideologie este după definiţia dată de Robert Nisbet, în lucrarea intitulată Conservatorismul, un ansamblu coerent de idei morale, economice, sociale şi culturale care se află într-o relaţie strânsă şi bine cunoscută cu politica şi cu puterea politică; mai exact cu acea bază politică aptă să asigure victoria respectivului ansamblu de idei. Spre deosebire de o simplă înlănţuire trecătoare de opinii, o ideologie se menţine în viaţă o perioadă considerabilă de timp, are apărători şi purtători de cuvînt demni de luat în seamă, şi un grad înalt de instituţionalizare.

În optica foarte multor cercetători nu este o doctrină, ci un spirit al politicii, un mod de a concepe societatea sub semnul raţiunii sau al raţionabilităţii, pe baza cărora elaborează o morală, o politică, o viziune asupra existenţei în general. Din această perspectivă extrem de largă, el apare în primul rând ca un corp de idei orientat spre protecţia ordinii sociale, spre structuri care asigură stabilitatea unei societăţi (familie, comunitate), în general concepute ca un cadru al apărării omului real, concret faţă de tendinţele uniformizatoare manifestate de către stat.

Michael Oakeshott, unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai conservatorismului, a formulat ideea unui tip uman specific conservatorismului: „A fi conservator, înseamnă a prefera familiarul necunoscutului, a prefera ceea ce s-a încercat neîncercatului, faptul misterului, realul posibilului, limitatul nemărginitului, ceea ce este aproape îndepărtatului, ceea ce este îndeajuns supraabundentului, acceptabilul perfectului, râsul de azi beatitudinii utopice. Legăturile şi fidelităţile familiare vor fi preferate seducţiei unor ataşamente mai profitabile; a dobândi şi a amplifica va fi mai puţin important decât a păstra, a cultiva şi a te bucura de ceea ce ai; durerea unei pierderi va fi mai acută decât atracţia unei noutăţi sau promisiuni. Înseamnă a fi pe potriva soartei pe care o ai, a trăi la nivelul propriilor mijloace, a te mulţumi cu acea nevoie de mai multă perfecţiune care este pe măsura omului şi a împrejurărilor în care trăieşte.”

Doctrina conservatoare are tocmai rolul de a propune o strategie politică care să corespundă nevoii naturale de dezvoltare organică a societăţii. După cum am văzut, în citatul din Oakeshott, omul conservator va prefera legăturile consolidate de o îndelungată experienţă, în locul unora doar posibile şi mai profitabile.

Pentru Robert Nisbet, esenţa conservatorismului constă în protejarea drepturilor şi intereselor „grupurilor şi asociaţiilor care mediază între individ şi stat” , dar şi în apărarea drepturilor şi intereselor aceloraşi grupuri şi asociaţii „ împotriva pretenţiilor ridicate de teoria drepturilor naturale, ca şi împotriva nou apărute doctrine utilitariste” .

Din punct de vedere teoretic, se poate spune că nu toţi conservatorii împărtăşesc aceeaşi doctrină politică. În fond, nici nu avem de-a face cu o doctrină unică. Andrew Vincent vorbeşte de cinci posibile interpretări diferite ale conservatorismului:

1. Ideologie aristocratică - ipostază în care este o doctrină negativă ce exprimă reacţia aristocraţiei semi-feudale împotriva Revoluţiei Franceze. La un nivel mai general este expresia defensivei aristocraţiei europene în perioada ei de declin, 1790-1914.

2. Doctrină pragmatic-ideologică - în care este văzut ca o formă de pragmatism politic, fără un conţinut teoretic elaborat. Orice idee politica, culturală sau economică, indiferent de sursa ei, chiar şi liberală, dacă funcţionează în practică este utilă pentru politica conservatoare.

3. Viziune situaţională - orice ordine instituţională (chiar dacă este liberală sau comunistă) trebuie apărată şi consolidată ca ţi cum ar fi una conservatoare. În acest sens, conservatorii sunt cei înrădăcinaţi într-o formă de viaţa instituţionalizată, care apară ordinea socială de orice tip în “situaţiile” când instituţiile sunt ameninţate de idei transcendente: revoluţie, reforma, o nouă ordine economică şi socială, etc.

4. Dispoziţie a minţii sau obişnuinţei – conservatorismul este o dispoziţie naturală a fiinţelor umane care preferă obiceiurile sau căile verificate de istorie, unora noi şi nefamiliare. Preferăm mai degrabă să ne bazăm pe experienţă în acţiunile noastre şi nu pe raţiunea teoretică abstractă.

5. Interpretare ideologică – în care conservatorismul nu este identificat cu o anumită situaţie istorică sau clasă socială, ci constituie un ansamblu de idei şi perspective asupra istoriei. Pentru Edmund Burke conservatorismul s-a opus mereu diferitelor idei revoluţionare, precum: perfectibilitatea speciei umane prin schimbarea condiţiilor economice şi sociale; ideea progresului şi dezvoltării naturii umane către o societate a binelui suprem; convingerea în triumful raţiunii (Iluminismul este duşmanul cel mai important al conservatorismului).