Consiliile Locale - Organizarea

Autoritatea comunală în Moldova era compusă din „şoltuz" ajutat de doisprezece „pârgari" aleşi de populaţia târgului sau oraşului. Printre atribuţiile autorităţii comunale se aflau apărarea teritoriului târgului, cercetarea şi rezolvarea pricinilor dintre locuitori, aprovizionarea localităţii, strângerea dărilor, mobilizarea armatei în caz de război. Conducerea satelor era realizată de „cnezi" ajutaţi de bătrânii satului, in timpul domniei lui Constantin Mavrocordat în sate erau „ceauşii" si „stegarii".

Prin Regulamentele Organice, oraşelor li s-a recunoscut dreptul la autonomie. Oraşele- aveau „sfaturi" care hotărau asupra bugetului local, repartizării dărilor, aprovizionării oraşului, în problemele privind şcolile, înfrumuseţarea oraşului. Satul era condus de şase săteni aleşi, preotul şi proprietarul sau vechilul satului, aceştia formând sfatul satului. Legea comunală din 1 aprilie 1864 prevedea prima dată organizarea comunei rurale cu personalitate juridică. Comuna era condusă de primar şi un consiliu compus din 5-17 membri, primarul şi consiliul fiind autorităţi alese. Legea pentru organizarea administraţiunii locale din 3 august 1929, Legea administrativă din 1936, Legea administrativă din 1938 au constituit trepte în evoluţia istorică a autorităţilor administraţiei locale. După 1944 au existat „consiliile populare" ca organe ale puterii de stat şi „comitetele executive" ca organe executive ale consiliilor populare. După 1989 administraţia locală este guvernată de principiile democratice specifice statului de drept.

Conceptul de autoritate de stat „unificată" sau „omogenă" (în care autorităţile locale acţionează ca reprezentanţi ai guvernului central ce sunt în mod echivoc subordonați directivelor şi controlului acestuia) a fost respins şi înlocuit cu un sistem dual, în care statul şi conducerea locală acţionează fiecare în propria sferă de influenţă. Cu toate acestea, nu trebuie să ne surprindă faptul că realitatea conducerii locale rămâne, în parte, în urma idealului normativ.

În timp ce reforma legislativă a conducerii locale a consolidat, neîndoielnic, rolul nivelului local şi a reuşit să stabilească o sferă a autonomiei guvernamentale autentică, mulţi susţin că reformele au acordat prea puţină atenţie nevoii unei coordonări şi cooperări interguvemamentale şi unei alcătuiri de politici integrate. Dificultăţile care rezultă din sporirea sarcinilor, lipsa de experienţă într-un cadru politic, juridic şi financiar fundamental schimbat, precum şi lipsa unei supravegheri centrale sunt amplificate de deconcentrarea extremă a resurselor guvernamentale şi administrative la nivel local. Una dintre obiecţiile comune la reforma conducerii locale este aceca că ea a dus la un nivel local atomizat incapabil să acţioneze eficient în conformitate cu noile sale funcţii. Într-adevăr, multe din localităţile foarte mici, care au la dispoziţie un personal profesionist restrâns sau pe care nu îl au, precum şi resurse financiare limitate, nu vor putea face faţă dificultăţilor ce vor apărea în noile lor sarcini şi nici nu vor mai putea profita de perspectiva oferită de conducerea centrală.