Constituție și Constituționalism în România după 1989

Momentele care determină necesitatea unei constituții sunt de o importanță majoră în cadrul evoluției istorice a unei țări.

În primul rând, aceste momente sunt de cele mai multe ori marcate de schimbări atât în plan intern, cât și extern.

Când vorbim despre constituție și constituționalism în România după 1989 este important de subliniat momentul ce a făcut ca aceste concepte să capete un nou înțeles, comparativ cu perioada comunistă, cu alte cuvinte să fie prețuite cu adevărat.

Este vorba de revoluția de la 1989 ce a dus la căderea în bloc a regimurilor comuniste din fosta Uniune Sovietică pe plan internațional, iar din punct de vedere intern, revoluția a dus la căderea regimului totalitar, condus de Nicolae Ceaușescu.

Acest moment caracterizat de schimbarea regimului, iar în cazul nostru, de trecerea de la comunism la democrație, necesită adaptarea cadrului constituțional la cadrul politic prin adoptarea unei noi constituții.

Adoptarea constituției din 1991 este punctul de plecare pentru deschiderea unei noi porți a constituționalismului românesc, un constituționalism marcat de democrație și care are drept consecințe, o dată cu adoptarea acestei constituții, numeroase schimbări în plan economic, politic și social.

Una dintre afirmațiile cu privire la această constituție este cea potrivit căreia ea reprezintă un moment nou în cadrul istoriei României, un moment ce aduce o schimbare radicală. Cu toate acestea, constituția României din 1991 poate fi considerată de altfel nu o noutate, ci o continuitate a constituțiilor anterioare, care au stat la bazele constituționalismului românesc.

Aceasta este ipoteza ce va fi dezbătută în următoarele rânduri și căreia i se va da un răspuns. Cu alte cuvinte, întrebarea principală ce se deduce din ipoteză este: constituția României din 1991 reprezintă o noutate sau o continuitate? De asemenea, având în vedere tema în care este încadrată acestă ipoteză, subliniată încă din titlu ,,Constituție și constituționalism în România după 1991” trebuie subliniat și raportul dintre constituția din 1991 și constituționalism, cu alte cuvinte o a doua întrebare ce necesită răspuns este: este constituțională constituția României din 1991?

Mai înainte de toate, înainte de a analiza aceste dileme, trebuie făcută distincția între constituție și constituționalism.

Constituția este de obicei un text scris, ce are ca misiune reglementarea modului de guvernare a unui stat și garantarea drepturilor individuale. Definiția pe care Giovanni Sartori o dă constituție este cea potrivit căreia ,,constituția desemnează, înainte de toate, un nucleu de principii și un angajament instituțional a cărui finalitate este restrângerea puterii arbitrare și instituirea unei guvernări limitate” . Este de altfel ceea ce el numește ,,garantism”. Garantismul fiind un prim pas către constituționalism.

Constituționalismul nu trebuie confundat cu constituția, el este mai mult decât atât.

În primul rând, constituționalismul reprezintă ,,respectarea ordinii publice, libertatea, limitarea guvernământului și asigurarea drepturilor individuale. Toate acestea trebuie să fie garantate ca scopuri ale organizării politice”. Căci, precum afirmă și Giovanni Sartori : ,,organizarea libertății, prin limitarea guvernământului, este finalitatea pe care spiritul constituționalismului o atribuie oricărei legi fundamentale demne de acest nume”. Așadar, Andras Sajo obervă că: ,,putem cu dificultate defini constituționalismul, dar absența lui este identificabilă cu ușurință.”

De asemenea, principiile inventariate de Louis Henkin sunt ,, o introducere ideală în studiul substanței constituționalismului. Aceste principii sunt: constituționalismul se întemeiază pe ideea de suveranitate populară; națiunea este cea care va decide forma și baza guvernământului; constituționalismul implică supremația constituției; o dată edictată, legea fundamentală rămâne temelia guvernării și a drepturilor; constituționalismul invită la respectarea unor valori, precum domnia legii și regimul reprezentativ; suveranitatea națiunii nu poate fi afectată de regimul derogator al unor stări excepționale; guvernarea limitată, separarea puterilor, sistemul de checks and balances, controlul civil asupra armatei, justiția independentă sunt corolare ale ideii însăși de constituționalism; respectarea drepturilor omului, rămâne una dintre exigențele cardinale. Limitarea acestora, este accesibilă doar în măsura în care această interferență este justificată de protecția anumitor valori. Relația dintre limitarea exercițiului acestor stări și stările excepționale este de asemenea capitală ca factor de examinare a naturii constituționale a unui regim. Respectarea obligațiilor constituționale este monitorizată de un sistem de instituții independente. Auto-determinarea este parte din setul de valori al constituționalismului.”