Contenciosul Administrativ Român

Privire de ansamblu asupra instituţiei şi noţiunii contenciosului administrativ

Contenciosul administrativ reprezintă una dintre modalităţile ce concretizează principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituţia României, formulat expres la revizuirea constituţională din 2003, de exercitare a controlului judecătoresc asupra activităţii desfăşurate de autorităţile unei alte puteri statale, respectiv ale puterii executive.

Profesorul C.G. Rarincescu arăta că „Instituţia contenciosului administrativ, ca şi cele mai multe din instituţiile juridice ale societăţii actuale, se sprijină pe două principii fundamentale oricărui Stat civilizat: pe principiul respectării drepturilor legalmente dobândite şi pe principiul obligativităţii Statului de a asigura executarea hotărârilor judecătoreşti”.

După cum este cunoscut, specificul activităţii administraţiei publice constă în organizarea executării şi executarea în concret a legilor şi a celorlalte acte normative. Uneori, este posibil ca prin activitatea sa, cu precădere prin actele administrative pe care le emite în cele mai diverse sectoare ale vieţii economico-sociale, administraţia să lezeze drepturi subiective sau interese legitime ale particularilor, persoane fizice sau juridice.

„Pentru a feri administraţia să comită ilegalităţi s-au stabilit diferite mijloace preventive, care au drept scop să asigure, pe de o parte, aplicarea exactă a legilor şi regulamentelor, iar de pe altă parte, să apere drepturile şi interesele administraţilor”.

În perioada interbelică, doctrina de specialitate definea contenciosul administrativ „ca fiind constituit din totalitatea litigiilor născute între particulari şi Administraţiile publice şi în care sunt puse în cauză reguli, principii şi situaţii juridice aparţinând dreptului public”.

Noţiunea de contencios administrativ este o noţiune tradiţională în dreptul nostru administrativ. Etimologic cuvântul „contencios” provine din latinescul „contentiosus” (certăreţ), adjectivul substantivului „contentio” cu semnificaţie de conflict, dispută ori confruntare .

Într-o lucrare de referinţă din perioada interbelică, prof. C.G. Rarincescu aprecia că din punct de vedere al litigiilor care formează obiectul judecăţii, funcţia judecătorească a statului are două componente, respectiv:

a) Contenciosul de drept comun „care este alcătuit din totalitatea litigiilor de competenţa organelor judecătoreşti propriu zise de natură civilo-comercială şi penală”;

b) Contenciosul administrativ „compus din totalitatea litigiilor de natură administrativă, de competenţa, după cum vom vedea, fie a tribunalelor de drept comun, fie a unor tribunale speciale administrative, după sistemul de drept pozitiv adoptat în diverse state.”

Autorul identifica două accepţiuni ale noţiunii de contencios administrativ, şi anume: un sens formal-organic, având în vedere natura organelor care îl exercită („ca fiind constituit din totalitatea litigiilor de competenţa tribunalelor sau a justiţiei administrative.” ) şi un sens material-funcţional, care viza activitatea desfăşurată de aceste organe („totalitatea litigiilor născute între particulari şi Administraţiunile publice, cu ocaziunea organizării şi funcţionării serviciilor publice şi în care sunt puse în cauză reguli, principii şi situaţii juridice aparţinând dreptului public.”), definire mai edificatoare, de natură a face distincţia între contenciosul administrativ, pe de o parte şi contenciosul judiciar de drept comun, pe de altă parte.

Şi după 1989 doctrina a manifestat o permanentă preocupare pentru definirea instituţiei Contenciosului administrativ. Potrivit opiniei prof. Al. Negoiţă noţiunea de contencios administrativ poate fi abordată în dublu sens. În sens larg, contenciosul administrativ reprezintă „Totalitatea litigiilor juridice dintre administraţia publică şi cei administraţi.” , cu alte cuvinte, în această accepţiune, contenciosul administrativ priveşte toate aceste litigii, indiferent de natura juridică a litigiului care poate fi de drept comun sau de drept public. În sens restrâns, autorul consideră că „Termenul de contencios administrativ se referă numai la acele litigii juridice în care organele administraţiei publice folosesc regimul juridic administrativ în baza competenţei pe care le-o conferă legea.” La rândul său, această abordare are atât un sens material precum şi un sens formal-organic. Sensul material al noţiunii de contencios administrativ are în vedere natura litigiilor juridice care fac obiectul acestuia şi regulile juridice aplicabile în soluţionarea litigiilor, respectiv regimul de drept administrativ (public) sau cel de drept comun. Sensul formal-organic al noţiunii de contencios administrativ are în vedere natura organelor de jurisdicţie competente să soluţioneze litigiile juridice.

Având în vedere activitatea desfăşurată de instanţele de contencios administrativ, aceea de a soluţiona, cu putere de adevăr legal un conflict juridic, părţile în litigiu, organele care înfăptuiesc justiţie şi obiectul cauzei, prof. V.I. Prisăcaru defineşte contenciosul administrativ astfel: „Activitatea de soluţionare, cu putere de adevăr legal, de către instanţele de contencios administrativ, competente, potrivit legii, a conflictelor juridice în care cel puţin una din părţi este un serviciu public administrativ, iar conflictul juridic s-a născut din adoptarea sau emiterea unui act administrativ de autoritate ori din refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.”

Noua lege a contenciosului administrativ formulează următoarea definiţie a contenciosului administrativ în cadrul art. 2 alin. 1 lit. e ca „activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie prin nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”

Suportul constituţional al contenciosului administrativ îl constituie art.52, art.123, alin.5 şi art.126, alin.6 din Constituţia României, republicată.

Astfel, conform art.52 alin.1 din Constituţie: „Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal al unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei”, alineatul 2 stipulând faptul că prin lege organică se stabilesc condiţiile şi limitele exercitării acestui drept.

Art.123 alin.5 din Constituţie dispune: „Prefectul poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept” iar art.126 alin. 6 al Legii fundamentale statuează: „Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc Parlamentul, precum şi a celor de comandament cu caracter militar ...”

Evoluţia istorică a reglementărilor

Instituit pentru prima oară în ţara noastră prin legea pentru înfiinţarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864, contenciosul administrativ a avut o evoluţie istorică deosebită determinată de schimbările care au avut loc în evoluţia societăţii româneşti

1. Într-o primă etapă (1864-1866), s-a adoptat şi la noi în ţară sistemul francez al tribunalelor administrative, fiind înfiinţat Consiliul de Stat, organ consultativ al Guvernului care, avea printre alte atribuţii, şi unele atribuţii de contencios administrativ. La acea vreme Consiliul de Stat nu era un adevărat tribunal, ci o instituţie intermediară între administraţia consultativă şi tribunalele administrative.

Atribuţiile de contencios administrativ ale Consiliului de Stat se exercitau împotriva hotărârilor miniştrilor date cu exces de putere sau cu încălcarea legilor şi regulamentelor, a hotărârilor sau actelor de executare ale prefecţilor sau ale altor agenţi administrativi, date cu încălcarea legilor şi în contra hotărârilor comisiilor de lucrări publice, precum şi în toate cazurile de natură contencioasă ce i se vor atribui printr-o anumită lege.

2.