Criza Geopolitică

Pretutindeni viaţa economică, socială, munca, politica, viaţa militară sunt afectate de criza mondială, criza pieţei, criza locurilor de muncă, criza în sânul guvernului, criza geopolitică, criza financiară, etc. Crizele ne însoţesc, ne marchează, ne formează, ne oferă modele şi simboluri, ne stăpânesc. Şi în registrul geopolitic şi managerial, criza este ataşată evenimentelor sau episoadelor economice, sociale, politice care ies din obişnuit şi tind să devină stare de fapt, comună, cu urmări ce variază pe scara agresivităţii situaţionale.

Termenul “criză” este unul dintre cele mai utilizate în abordarea a numeroase situaţii de incertitudine şi discontinuitate ce se produc în diferite domenii ale socialului. Folosirea acestuia se face în funcţie de circumstanţele create, atât de către specialişti, cât şi de către nespecialişti, potrivit contextului producerii fenomenelor definite de către conţinutul său. Desigur, având în vedere afirmaţia făcută, înţelesurile termenului “criză” sunt multiple. Astfel, pentru fiecare domeniu în care se utilizează, conţinutul său capătă conotaţii şi semnificaţii specifice.

O apreciere generală a crizei o identifică pe aceasta cu un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat cu o anumită stabilitate funcţională, care este perturbată ori întreruptă. Aceasta implică obligaţia factorilor decizionali de a-şi defini o poziţie, fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea sistemului dat, în scopul readucerii acestuia la starea de echilibru funcţional.

Definirea crizei a presupus numeroase şi diverse eforturi din partea multor teoreticieni ai domeniului, fiecare nuanţând acele aspecte specifice domeniului său de provenienţă profesională. Astfel, generalul francez Quesnot, fost şef a statului major particular al preşedintelui Franţei (1992-1995), aprecia că: „Există criză atunci când la Quai d’Orsay se reuneşte celula omonimă”.

În 1962, Charles Hermann, politolog american, aprecia că: “O criză este o situaţie care: ameninţă obiective net prioritare ale unităţii de decizie; reduce răspunsul în timp util, înainte ca decizia să poată fi transformată în acţiune; surprinde pe membrii unităţii de decizie prin apariţia sa”.

Generalul francez Andre Beaufre definea criza ca pe o stare de tensiune în cursul căreia există riscul maxim al unei escaladări spre un conflict armat, în care adversarul să fie împiedicat să dobândească un anumit avantaj politic sau militar; acest avantaj reprezintă, deci, miza crizei pentru apărător, riscul minim.

Fostul director al Institutului Internaţional de Studii Strategice, Alastair Buchan, în lucrările sale, analizează criza drept “perioada conflictuală dintre două sau mai multe state, care intervine atunci când una dintre părţi o încolţeşte pe cealaltă într-un punct precis, precum şi modul în care se ia hotărârea asupra răspunsului ce trebuie dat acestei sfidări”.

În acelaşi timp, la aceasta se poate adăuga ceea ce scria Raymond Aron, care se referea doar la crizele Războiului Rece, astfel: “În timp ce războiul nu este o soluţie ( ) criza este acea formă de violenţă reţinută, de înfruntare neconcretizată, destinată a cântări greu în balanţa decizională a celuilalt, pentru a-l constrânge să renunţe la interesele sale legitime şi a obţine de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul războiului total ”.

Cu alte cuvinte, R. Aron este printre puţinii teoreticieni ai domeniului ce surprind conţinutul geopolitic al crizei.

Având în vedere aceste aspecte, se pot evidenţia anumite puncte interesante legate de conţinutul conceptului: afectarea unui anumit statu-quo şi deteriorarea stării de echilibru; perceperea fenomenului ca un ansamblu simultan ori succesiv de ameninţări, pericole, riscuri; caracterul relativ şi niciodată absolut al crizei; adresabilitatea făcută managementului strategic, respectiv geopolitic; necesitatea unor decizii importante pentru stoparea cursului şi stingerea consecinţelor