Criza rachetelor din Cuba

Între 1946-1949 doar americanii deţineau arma nucleară şi în caz de conflict ar fi fost siguri de victorie dacă puteau lovi centrele vitale ale adversarilor. Viteza vectorilor nu este foarte importantă, ci doar raza de acţiune.

Apariţtia primei bombe atomice sovietice modifică situaţia: ţara care va câştiga va fi aceea care îşi va putea distruge adversarul înainte ca acesta să poată riposta. Deci avantajată este ţara ce are baze nucleare mai apropiate de centrele vitale ale celeilalte.

Bazele americane din Europa, Orientul Mijlociu si Extremul Orient oferă capacitatea de a interveni în timpul cel mai scurt, dar centrele strategice ale URSS erau răspândite pe o arie extinsă din zona Uralilor până în Siberia.

Centrele vitale ale SUA sunt concentrate in nord-est (Industrial Belt) pe aproximativ un milion de km2, dar avioanele ruseşti nu dispun de baze apropiate. Pot lovi rapid toate obiectivele din Europa de Vest dar au nevoie de aproximativ 10 ore pentru a ajunge deasupra centrelor vitale americane (pe deasupra Antarcticii). Deci SUA trebuie să poată detecta orice avion venind din nord şi prin colaborare cu Canada crează linia DEW (Detection Early Warning) de-a lungul paralelei 70 grade nord dispunând astfel de un răgaz de 3 ore pentru inteceptarea bombardierelor sovietice. Echilibrul descurajării reciproce nu este perfect pentru că SUA au o poziţie mai buna decât URSS.

Între 1957-1958 ruşii perfecţionează rachetele balistice care ajung la o viteză de 6000 km/oră şi o rază de acţiune de 10.000 km iar în condiţiile epocii nu este posibilă interceptarea unei rachete lansate. Cursa înarmării continuă. Americanii recuperează întârzierea între 1958-1960 cu ICBM (Inter Continental Balistic Missiles) şi IRBM (Intermediate Range Balistic Missiles).

Pentru credibilitate, forţa nucleară trebuie să poată atinge dintr-o singură lovitură toate centrele vitale ale adversarului. Submarinele echipate cu focoase nucleare împiedică distrugerea dintr-o lovitură a tuturor rampelor de lansare ale adversarului fiindcă sunt greu de detectat.

Paradoxal, evoluţia tehnicii incită la prudenţă: fiecare se teme că adversarul îşi poate lansa propriile rachete înainte de a fi distrus şi aşa începe cu adevărat era descurajării nucleare reciproce.

Malenkov, la putere între 1953-1955 înţelege că un război nuclear ar avea asemenea consecinţe încât victoria şi-ar pierde sensul şi ideea descurajării câştiga teren în est.

Criza rachetelor din Cuba din1962 arată cât de fragil este echilibrul.

Doctrina ripostei graduale (McNamara 1962) precizează poziţia SUA faţă de un conflict nuclear: în blocul lor SUA decid singure utilizarea armei nucleare.

După 1962 este atins un nou echilibru dar se revelează consecinţele dramatice pe care folosirea masivă a bombelor atomice le-ar avea asupra mediului inconjurător: iarna nucleară, o răcire cu 40 grade a mediului şi efectul descurajării este întărit. Opinia publică începe să se simtă ameninţată.

Devine evident că arsenalele nucleare necesare a face credibile loviturile nu vor fi folosite, dar pentru a aborda o negociere a dezarmării în bune condiţii trebuie să dispui de cât mai multe bombe şi vectori posibili. Cursa înarmărilor se accelereează chiar când americanii şi sovieticii sunt convinşi că într-o zi tot vor trebui să le distrugă. Negocierile privind dezarmarea încep să aibă loc pe la sfârşitul anilor ’60.

Scurt istoric al Cubei

Populaţiile originale amerindiene (Taino, Siboney si Guanajatabey) au căzut sub dominaţia Spaniei în secolul al XVI-lea. În mai puţin de 200 de ani, populaţia indigenă a fost practic exterminată total. Lupta coloniei pentru independenţă a început în 1868 şi a continuat de-a lungul secolului al XIX-lea până la Războiul spaniolo-american din 1898. Statele Unite au ocupat insula până când i s-a recunoscut independenţa în 1902, limitată totuşi de Amendamentul Platt (revocat în 1934), SUA continuând să aibă o influenţă majoră în politica cubaneză.

Che Guevara, Fidel Castro Ruz, Camilo Cienfuegos, Raúl Castro Ruz şi armata lor de rebeli a fost unul dintre grupurile numeroase de gherilă care se opuneau dictatorului Fulgencio Batista. 'Mişcarea 26 iulie' a lui Castro a absorbit rapid toate aceste mişcări şi a cucerit puterea, formând guvernul în 1959, dupa victoria împotriva forţelor militare loiale lui Batista. În momentul în care Batista a fost alungat de la putere, 75% din terenul cultivabil era proprietatea cetăţenilor străini şi companiilor străine (în special nord-americane). Noul guvern revoluţionar a adoptat reforma agrară şi a confiscat cea mai mare parte a proprietăţilor agricole ale companiilor străine.

La 10 ianuarie 1959, când un tânăr revoluţionar bărbos şi romantic, Fidel Castro Ruiz îşi făcea intrarea sa triumfală în Havana, în fruntea luptătorilor de gherilă care, după o luptă de 2 ani, tocmai îl puseseră pe fugă pe dictatotul Batista, nimeni nu se îndoia că, în câteva luni, el îşi va transforma ţara într-un avanpost al „lagărului socialist”.

În programul său, pe care-l va expune în aprilie, el va declara „ capitalismul sacrifică omul. Statul comunist, prin concepţia sa totalitară, sacrifică drepturile omului. Iată de ce noi nu suntem de acord nici cu unul, nici cu celălalt........ Această revoluţie nu este roşie, ci verde – oliv (culoarea armatei rebele)” .

Să repui pe picioare o economie supusă unui adevărat jaf, să schimbi moravurile politice, nu era o misiune uşoară. Curajul şi încrederea care-i animau pe tovarăşii săi nu erau, în mod evident, suficiente pentru a o împlini. Intenţiile lor puteau să pară conforme cu bunul simţ, să realizeze reforma agrară, pentru a pune capăt decalajelor care existau între oraşele moderne şi mizeria satelor primitive, să industrializeze ţara pentru a lupta contra şomajului şi pentru a-i da mijloacele independenţei sale, să o smulgă din starea de totală dependenţă faţă de Statele Unite (deoarece se trăia aproape exclusiv din cultura trestiei de zahăr pe care Statele Unite acceptau să o cumpere şi de preţul pe care îl plăteau. Statele Unite foloseau şantajul economic pentru a controla regimul politic de la Havana.) .

În scurtă vreme, relaţiile cu SUA s-au deteriorat. La început, Castro nu dorea să discute planurile sale de viitor, dar în cele din urmă s-a declarat comunist, explicând că încearcă să construiască socialismul în Cuba. Au fost stabilite relaţii diplomatice cu Uniunea Sovietică. Un guvern nou, condus de renascutul Partid Comunist Cubanez, a început să pună în practică reformele economice promise de Castro. Printre alte lucruri, asistenţa medicală şi învăţământul au devenit gratuite pentru toţi cubanezii pentru prima oară. Cu o oarecare întârziere, o constitutie de inspiraţie sovietică a fost adoptată în 1976.

La 1 ianuarie 1960, Mikoian va veni în persoană la Havana să inaugureze o expoziţie sovietică şi să semneze un acord comercial potrivit căruia URSS se angaja să cumpere, timp de 5 ani, o cincime din producţia de zahăr a Cubei şi să-i deschidă un credit de 100 milioane de dolari cu o dobândă de 2,5 %.

La 4 martie, un cargou francez, încărcat cu arme belgiene, va exploda în portul Havana. Într-un discurs virulent, pronunţat a 2-a zi, Fidel va pune în cauză, fără a-l numi, guvernul american.pe data de 7 martie, Herter îl va convoca pe însărcinatul cu afaceri cubanez pentru a respinge acuzaţiile lui Castro, al cărui comportament îl califică drept iresponsabil.

La 10 iulie 1960 Hruşciov anunţă că este gata să cumpere din Cuba cele 700000 de tone de zahăr pe care Washingtonul nu le mai voia. În ajun el declarase: „Vorbind la figurat, în caz de necesitate, artileria sovietică ar putea ajuta poporul cubanez cu focul rachetelor sale; dacă forţele agresive ale Washingtonului ar îndrăzni să declanşeze o intervenţie împotriva Cubei”. Răspuns imediat al lui Eisenhower: „Statele Unite nu vor permite instalarea în Cuba a unui regim dominat de Internaţionala Comunistă.”