Cultura și Civilizația Europeană

Pentru o cunoaştere deplină a unui popor ne interesează nu numai condiţiile şi modalităţile concrete în care el şi-a realizat de-a lungul secolelor propriul mod de organizare socială, politică, economică, militară, juridică (aceste domenii înscriindu-se în sfera civilizaţiei), ci cum şi-a exprimat viziunea proprie asupra vieţii, asupra omului şi a lumii. Este important să subliniăm realizările, contribuţia proprie pe care îl ocupă o civilizaţie în istoria umanităţii.

Numeroase definiţii date conceptelor de “civilizaţie” şi de “cultură” apar în secolul al XVIII-lea. În lucrarea profesorilor americani Claude Kluckhohn şi Alfred Kroeber sunt analizate 160 de definiţii ale acestor termeni.

“Civilizaţie” înseamnă totalitatea acţiunilor şi mijloacelor cu ajutorul cărora omul se adaptează sau caută să se adapteze mediului- atât celui fizic, material, cât şi mediului social- pentru a-l transforma, a-l organiza sau a i se integra. De asemenea, educaţia şi învăţământul – dar numai în măsura în care aceste procese satisfac nişte finalităţi practice pot fi încadrate în sfera civilizaţie.

“Cultura” include în sfera ei atitudinile, concepţiile, actele şi operele care –se referă şi sunt limitate la domeniul spiritului şi sfera intelectului. În felul acesta, sferei culturii îi aparţin operele de ştiinţă, de filosofie, de literatură şi muzică, apoi arhitectură, picture, sculptură şi artele decorative. Dar şi datinile şi obiceiurile, credinţele şi practicile religioase, cutumele de ceremonie, ornamentele fac obiectul “istoriei mentalităţilor”.

Anii din jurul lui 400 sunt consideraţi în întreaga Europă drept începutul epocii finale a antichităţii, conducând spre primul ev mediu configurat treptat după 600 şi în cele două veacuri ce au urmat acestui moment. Evenimentele ultimei treimi a secolului al IV- lea – în primul rând invazia hunică, spulberarea dominaţiei germanice la Nordul Mării Negre şi pătrunderea goţilor în ţinuturile balcanice ale Imperiului roman- puneau în legătură cele două subzone ale Europei răsăritene cărora drumurile migratorilor aveau să confere o unitate culturală în secolele V-VIII .

În facerea Europei, ideea creştină a jucat rolul principal. Acest fapt a fost arătat în cartea istoricului englez Cristopher Dowson. Apariţia civilizaţiei europene este strâns corelată cu creştinarea Imperiului Roman, fapt ce se datorează recunoaşterii religiei creştine de către Împăratul Constantin, prin semnarea Edictului de la Milano în anul 313 şi adoptării de către împăratul Teodosie I a creştinismului ca religie oficială, de stat. Ulterior s-a realizat elaborarea doctrinei creştine, care avea la bază Biblia şi Noul Testament. Cofondatorii creştinismului sunt Sfântul Ieronim şi Sfântul Augustin. Sfântul Ieronim a trăit vreme îndelungată că pustnic, iar viaţa sa se situează la întâlnirea dintre Orient şi Occident. El a tradus în latină textul ebraic al Bibliei. Biblia latinească s-a impus pe toată durata Evului Mediu. Sfântul Augustin este personajul cel mai important pentru instalarea şi dezvoltarea creştinismului, fiind numit şi marele profesor al Evlului Mediu. Pentru civilizaţia europeană sunt importante două dintre operele sale: “Confesiuni” şi “Cetatea lui Dumnezeu”. Prima lucrare este un soi de memorii, în care autorul povesteşte date despre convertirea sa, iar cea de a doua, mult mai obiectivă, a fost scrisă după jefuirea Romei de către Alaric. Prin scrierile sale, Augustin a reuşit să înlăture temerile milenariste şi să plaseze viitorul într-un timp cunoscut doar lui Dumnezeu. Doctrina ce îi poartă numele, Augustinismul, însemna sistemul predestinării necondiţionate şi a voinţei de mântuire individuală. Ca ideologie politică, augustinismul încerca să impregneze cu valori morale şi politice o guvernare.

Părinţii culturali ai Europei sunt consideraţi: Boethius, Cassiodor, Isidor din Sevilla şi Beda. Boethius (480-524) a fost unul dintre creatorii umanismului medieval şi s-a numărat printre cei care au făcut ca muzica să fie considerată un instrument înalt de cultură. Cassiodor (490-580) se află la originea unei Europe a cărţii şi a bibliotecilor. Cassiodor a propavaduit valoarea muncii intelectuale şi le-a propus călugărilor un nou câmp de acţiune: studiul, drept mijloc de perfecţionare şi influenţare. Al treilea dintre fondatori este cel mai mare enciclopedist al Evului Mediu, Isidor din Sevilla (570- 636). Contemporanii săi îl numeau “omul cel mai învăţat din vremurile noastre”. A scris “Cartea etimologiilor”, summa cunoştinţelor umane. Opera sa a fost considerată ca o a doua Biblie, numai că în domeniul cunoaşterii profane. Al patrulea dintre fondatori este Beda (673-736). Acesta este continuatorul călugărilor, care au evanghelizat Anglia. Opera sa a avut un caracter enciclopedic, fiind foarte citită şi intens utilizată în Evul Mediu. Printre operele scrise de Beda putem numi: “Istoria bisericească a poporului englez”, “De temporibus” şi “De temporum ratione”.