Deficitul puterii de definire - studiu de caz - drepturile civile ale populației afro-americane

DEFICITUL “PUTERII DE DEFINIRE”

Actorii politici marginali, care operează în afara cadrului instituţional consacrat, sunt prin definiţie dezavantajaţi în raport cu partidele principale, cu guvernul si organismele oficiale.

Ei sunt relativ privaţi de resursele care le permit acestora din urmă să producă ştiri şi să stabilească agenda publică. Există puţine şanse ca ei să aibă accdes la surseleb de finanţare aflate la dispoziţia unui partid politic important şi, prin urmare, toate elementele componente ale comunicării politice eficiente pe care banii le pot procura: personal, profesional şi de creaţie calificat, materiale publicitare şi de relaţii publice etc.

Aceştia nu vor avea acces de regulă, nici la „ capitalul cultural” deţinut de actorii politici consacraţi, la credibilitatea şi autoritatea care tind să sporească în cazul celor care ocupă poziţii de putere şi al membrilor elitelor cunoscute.

Actorii politici marginali sunt ceea ce Edie Goldenberg i-a definit „ deficitari în privinţa resurselor” (1984) deoarece, potrivit lui Philip Schlesinger, acestora le lipseşte „puterea de definire” (1989).

Ducandu-ne înapoi la lucrarea lui Stuart Hall despre „definirea primordială” (1978), în care susţine că accesul la mijloacele de comunicare (şi la putere de definire a problemelor) se face după un tipar structurat şi diferenţiat, ce favorizează elitele dominante, putem afirma ca acestea defavorizează grupurile marginale sau de importanţă secundară.

În opinia sa, elitele dominante, în virtutea accesului lor privilegiat la canalele de comunicare în masă, capată în dezbaterea publică despre problemele curente statutul de „definitor primordial”.

În lucrarea sa S. Hall se inspiră dintr-o problematică marxistă ce caută să explice relativa invizibilitate mediatică a versiunilor opozitive de interpretare a realităţii sociale propuse de grupurile marginale, evitând însă materialismul „vulgar”, rudimentar al unor teoreticieni marxişti.

Acesta mai precizează că, definitorii primordiali nu pot dobândi acest statut doar pentru că jurnaliştii şi editorii au o „atitudine părtinitoare” faţă de elite, ci ca rezultat al relaţiei structurale de dependenţă faţă de aceştia.

Acest factor structural este accentuat de presupoziţiile culturale ale celor care se ocupă de culegerea de informaţii, privind sursele cele mai sigure şi mai demne de încredere într-o chestiune dată.

Teza definirii primordiale este restrictivă, ea dovedindu-se utilă în anticiparea şi analizarea tiparelor de acces la dezbaterea mediatică purtată în jurul unei game largi de teme politice.

Cauzele schimbărilor politice şi contextele în care au ele loc sunt cât se poate de diverse, punând în evidenţă, de fiecare dată, cerinţele schemelor teoretice care susţin că mijloacele de comunicare manifestă la un nivel structural profund o atitudine de favorizare a „celor puternici” a „cercurilor puterii” sau a „clasei conducătoare” din societăţile capitaliste moderne.

Clasele economice (în sensul marxist al termenului) pot fi divizate şi pot avea interese politice contrare, dar şi membrii partidelor politice, ai guvernului, ai organizaţiilor comerciale şi ai altor colective vor fi adesea incapabili să acţioneze coerent şi raţional, ca un singur organism.

Existenţa unor asemernea diviziuni arată că elitele politice, ca şi cele care pot fi descrise, în termenii lui Hall, drept potentiali definitori primordiali se rotesc. Şansele lor cres şi scad: puterea pierdută de o „facţiune” este preluată de către o alta.

Rotaţia elitelor nu este „revoluţionară” în adevăratul sens al cuvântului, adică nu marchează trecerea de la un tip de sistem social (ceea ce Marx numea „mod de producţie”) la altul, iar slăbirea tezei definirii primordiale nu înseamnă că arena politică este complet expusă unor disesiuni infinite.

Realitatea istoriei politice recente a încurajat însă distanţarea de abordările sociologice şi apropierea de o abordare care se concentrează asupra deschiderii procesului de comunicare politică şi asupra oportunităţilor de care dispun grupurile de importanţă secundară de a interveni în mod semnificativ în sfera publică, crecând astfel şansele acestora de a trece drept participanţi legitimi la dezbaterea publică.

Un asemenea mod de abordare susţine că nu exită o unică „definiţie primordială” a unui eveniment sau a unei chestiuni de natură politică care se află în circulaţie în sfera publică la un moment dat. Există mai degrabă o multitudine de definiţii, oglindind interesele diverselor colective din interiorul şi din afara „puterii”.

Structurile de acces la mijloacele de comunicare, prin intermediul cărora se poartă în principal lupta pentru primatul definiţional, nu sunt rigide, ci flexibile şi capabile să facă loc contestărilor la adresa puterii, iar în anumite împrejurări chiar să le salute.

O asemenea flexibilitate reprezintă într-adevăr o trăsătură care legitimeză pe deplin rolul jucat de mass-media într-o democraţie liberală.

Deşi putem cădea cu uşurinţă de acord ca majoritatea mijloacelor de comunicare din societăţile capitaliste sunt predispuse, din economice, structurale şi ideologice, să opteze pentru anumite surse şi puncte de vedere în dauna altora, trebuie să recunoaştem, de asemenea, că organizaţiile mediatice îşi urmăresc propriile interese instituţionale.

Se ridica astfel următoarea întrebare: în ce condiţii îşi pot spori „puterea de definire” şi îşi pot urmări obiectivele actorii politici marginalizaţi, care aspiră să participe la dezbaterea publică din jurul unui subiect ori să introducă o temă de dezbatere în agenda mediatică şi publică?