Dezvoltarea durabilă

Sustenabilitatea ori dezvoltarea durabilă este un obiectiv central al politicii Uniunii Europene. Prin integrarea în Uniunea Europeană, România adoptă automat acest obiectiv. Aceasta nu înseamnă că Uniunea Europeană ne furnizează şi un ‚pilot automat pentru dezvoltarea durabilă. Guvernul României, prin resursele uriaşe pe care le gestionează, este singurul centru naţional credibil al managementului dezvoltării durabile a României. Dar misiunea în dezvoltarea durabilă (Titus Filipas), poate fi susţinută cu instrumente conceptuale adecvate şi existente la stadiul dell’arte (‚state of the art’, în limba engleză), concepte care ţin seama de realitate, concepte asimilate în acele universităţi care s -au transformat deja în veritabile comunităţi epistemice, asimilând paradigma raţionalităţii instrumentale. Analiza pe ciclul de viaţă al produsului (ACV), este instrumentală. Cunoaşterea metodologiei ACV îngăduie achiziţionarea unor competenţe procedurale de tip 'know how' pentru dezvoltarea durabilă. Gândirea artefactelor industriale pe ciclul de viaţă a devenit parte a felului în care conceptualizăm chestiunile ambientale, şi calea pe care abordăm gestionarea problemelor ambientale. Analiza pe ciclul de viaţă este parte dintr - un weltanschauung post-modern.

Dezvoltarea durabilă

Sustenabilitatea ori dezvoltarea durabilă este un obiectiv central al politicii Uniunii Europene. Prin integrarea în Uniunea Europeană, România adoptă automat acest obiectiv. Aceasta nu înseamnă că Uniunea Europeană ne furnizează şi un ‚pilot automat pentru dezvoltarea durabilă’. Guvernul României, prin resursele uriaşe pe care le gestionează, este singurul centru naţional credibil al managementului dezvoltării durabile a României. Dar misiunea în dezvoltarea durabilă poate fi susţinută cu instrumente conceptuale adecvate şi existente la stadiul dell’arte (‚state of the art’, în limba engleză), concepte care ţin seama de realitate, concepte asimilate în acele universităţi care s -au transformat deja în veritabile comunităţi epistemice, asimilând paradigma raţionalităţii instrumentale. În această paradigmă, instrumentele sunt mijloacele raţionale folosite pentru atingerea unei ţinte prestabilite. Aceste instrumente intelectuale sunt folosite în analizele, evaluările şi interpretările pe care se sprijină deciziile politice în problematica dezvoltării economice cuplată cu salvgardarea calităţilor mediului înconjurător din ţara noastră. Noile instrumente intelectuale pentru dezvoltarea durabilă la stadiul dell’arte constituie substanţa discursivă a capitolelor Ecologiei Industriale.

A spune că dezvoltarea durabilă (sustenabilitatea) este identificabilă cu o preocupare exclusiv centrată pe starea mediului înconjurator, ori „prezervarea” mediului ambiant, înseamnă o simplificare excesivă şi o sărăcire a conceptului ‚dezvoltării durabile’. În realitate, sustenabilitatea implică obligatoriu trei aspecte (numite şi ‚principiile Brundtland’):

- o chestiune ambientală ;

- o chestiune economică ;

- o chestiune socială.

Raportul Brundtland defineşte "dezvoltarea durabilă drept dezvoltarea care împlineşte necesităţile prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a împlini propriile lor nevoi." Formularea exactă în limba engleză este : "Sustainable development is development that meets the needs of the present without compromising the ability of future generations to meet their own needs." Să observăm că în acord cu economistul britanic John Maynard Keynes (1883–1946), întotdeauna ideile practice din economie şi societate trebuie să se bazeze pe sprijinul intelectual al unui doctrinar ori al unui filosof. Definiţia pentru dezvoltarea durabilă pe care o propune raportul comisiei Brundtland era inspirată, cel puţin în intenţie, de principiul echităţii intergeneraţionale, un principiu de justiţie distributivă care a fost enunţat de filosoful american John Rawls (1921–2002). Dar, mai mult decât atât, comisia coordonată de Gro Harlem Brundtland a definit dezvoltarea durabilă drept o problemă cu obiective multiple, al cărei management cere să fie realizată o ‚performanţă triplă’ (‚the triple bottom line’, spus pe englezeşte).

În anii care au precedat formularea ‚principiilor Brundtland’, o mulţime de evenimente seriale asociate cu poluarea şi reducerea biodiversităţii au condus la consolidarea conceptulului de „criză a calităţii mediului înconjurător” ori „criza deteriorării mediului” , noi am tradus prin cele două sintagme româneşti echivalente, termenul englezesc „environmental crisis”. Principiile Brundtland şi Agenda 21 au arătat, la modul discursiv, emergenţa unei probleme ambientale acute şi globale. Adoptată de ţările semnatare ale Declaraţiei de la Rio de Janeiro din 1992, Agenda 21 este un program de acţiuni pentru secolul XXI, acţiuni orientate către obţinerea dezvoltării durabile, ceea ce înseamnă lupta contra sărăciei şi excluderii sociale, producţia de bunuri de consum şi de servicii durabile, precum şi protecţia mediului înconjurător. Înainte de enunţarea principiilor Brundtland, precum şi de formularea Agendei 21, gravitatea chestiunilor ambientale pe care le confruntă omenirea în dezvoltare fusese revelată prin anii 1960. Cartea cercetătoarei ambientaliste americane Rachel Carson (1907-1964), cu titlul Silent Spring (‘Primăvara tăcută’) şi publicată în 1962, rămâne un exemplu al studiului de impact ambiental prezentat publicului larg, influenţînd luarea unei decizii majore. După lectura cărţii Silent Spring, preşedintele american John Fitzgerald Kennedy (1917-1963) decide să creeze organizaţia guvernamentală precursoare pentru actuala agenţie de protecţie a mediului din Statele Unite ale Americii : EPA (Environmental Protection Agency).

A fost recunoscut faptul că degradarea ambientală survine ca un produs colateral al procesului de industrializare, şi că mediul natural nu mai trebuie privit ca un rezervor infinit de resurse, avînd capacitate nelimitată de regenerare. Totuşi Rachel Carson a subliniat în ‘Primăvara tăcută’ numai chestiunea ambientală, nu şi chestiunea economică.

Economiştii şi industriaşii se conectează prima oară la dezbaterea asupra ‚crizei ambientale’ în anul 1972, cînd a fost publicat raportul Clubului de la Roma intitulat ‚Limitele creşterii’ („The limits to growth”).