Dezvoltarea durabilă a Uniunii Europene

STRATEGIA DE DEZVOLTARE DURABILA A UE

Dezvoltarea durabila a devenit în prezent un obiectiv la scara globala. În baza angajamentului luat la Rio (1992), Uniunea Europeana a adoptat în ultimii ani o strategie integrata pentru a-si asuma un rol activ în eforturile de adoptare a principiului durabilitatii în politicile economice. Uniunea îsi propune ca, astfel, sa permita o evolutie spre o „societate mai prospera si mai justa, garantând un mediu mai curat, mai sigur, mai curat si oferind o calitate a vietii mai buna”

Cea mai cunoscuta si, în acelasi timp, cea mai larg acceptata definitie a dezvoltarii durabile este cea propusa de Comisia mondiala asupra mediului si dezvoltarii(comisia Brundtland) în 1987: „a raspunde nevoilor actuale fara a compromite sansa generatiilor viitoare de a-si satisface propriile lor nevoi”. Conceptul de durabilitate a fost însa însusit de ecologisti, economisti, sociologi de maniera diferita, specifica,fara un efort de integrare a principiilor si obiectivelor. Inclusiv la nivel institutional, aspectele dezvoltarii durabile sînt, cel mai adesea, reduse la aspectele de mediu, într-o abordare unilaterala.

Dezvoltarea durabila a devenit astazi, cel putin la nivel politic, declarativ, un obiectiv al societatii în ansamblul ei, prin urmare un principiu aplicabil tuturor componentelor vietii economico-sociale. Controversat înca, lipsit de teoretizari compatibile cu valorile dupa care s-a construit actualul sistem comportamental (de consum si de productie), principiul este definit prin trei componente: dezvoltarea economica, dezvoltare sociala si protectia mediului.

Din punct de vedere doctrinar, radacinile teoriei dezvoltarii durabile se gasesc în economia bunastarii si în economia sociala de piata. Economia bunastarii are la baza distinctia între costurile private si costurile sociale sau între productivitaea marginala privata si productivitatea marginala sociala. Diferenta tine de impactul pe care o activitate economica îl produce asupra mediului (în sens larg), respectiv efectul unui act de consum sau de productie asupra unui agent dinafara tranzactiei, exterior pietei respective. Efectul este numit externalitate (efect extern) si poate fi pozitiv sau negativ, dupa cum produce utilitate sau dezutilitate. Externalitatile depind de natura activitatilor si de mediul (economic, social, cultural, ecologic) în care acestea se desfasoara. Teoria distinge între externalitati individualizabile (neoclasice) atunci când se poate stabili asupra caror terti se transmit efectele externe si externalitati colective, atunci când efectele sunt transmise asupra mediului. Conform teoriei, ori de câte ori se produc asemenea efecte ele trebuiesc internalizate, pentru a apropia costul privat de costul social.

Un alt concept cheie, folosit atât în economia bunastarii, cât si în economia sociala de piata, este cel de optim paretian. El este definit ca acea stare de echilibru în care bunastarea unuia nu poate fi crescuta decât prin diminuarea bunastarii altuia.

Intervine aici o anume conceptie politica si filosofica despre organizarea societatilor umane, conceptie sintetizata prin definirea ca obiectiv a maximizarii bunastarii tuturor consumatorilor, a bunastarii sociale. Cum bunastarea sociala (determinata de societate pe criterii politice) nu este simpla suma de bunastari individuale (determinate si optimizate prin pietele libere), problema este de a afla în ce masura alocarea factorilor de productie prin mecanismele concurentei asigura atingerea optimului paretian. Daca luam în calcul externalitatile, imperfectiunile pietei, efectele non-economice ale pietelor libere, rezulta ca nu este suficient sa creezi o structura maxim eficienta a productiei pentru a optimiza bunastarea sociala. Politica economica are rolul, prin urmare, de a îmbina eficienta sistemului economiei de piata cu obiective non-economice (solidarite, coeziune, echitate)

Modelul de productie si de consum ce caracterizeaza societatea contemporana este apreciat ca non-durabil pornind tocmai de la considerentele de mai sus. Determinat de principiul eficientei si axat pe valori materiale, modelul a promovat un comportament pe termen scurt având drept rezultate primare utilizarea excesiva a resurselor naturale, accentuarea disparitatilor sociale si cresterea decalajelor de dezvoltare între natiuni. Externalitatile negative (epuizarea resurselor, reducerea biodiversitatii, poluarea, saracia, alienarea sociala, inechitatea, decalajele de dezvoltare) au marit în permanenta costurile sociale, atât pe plan intern, cât si pe plan international. Impactul asupra bunastarii sociale nu trebuie privit însa doar la timpul prezent ci si în raport cu bunastarea sociala a generatiilor de mâine. Mentinerea tendintelor actuale în productie si consum risca sa compromita sansele generatiilor viitoare de a-si satisface nevoile. Constientizarea acestor riscuri a determinat, începând cu a doua jumatate a deceniului noua, o ampla miscare de cooperare la nivel international pentru integrarea principiului durabilitatii în politicile economice. Asta ar însemna adoptarea la nivel de principiu, în politicile economice, a ”triunghiului magic” – crestere economica, coeziune sociala, protectia mediului.

Politicile economice actuale pun accentul pe stabilitatea macroeconomica si pe functionarea pietelor. Externalitatile sociale si cele ecologice, cu impact negativ asupra produsului marginal social dar si a eficacitatii economice, îsi gasesc explicatia tocmai în slaba integrare a dimensiunilor sociala si ecologica în obiectivele politicilor macroeconomice. Este adevarat ca au fost înregistrate o serie de progrese în domeniul politicilor sociale, mai ales în economiile sociale de piata, în adoptarea si chiar în aplicarea unor politici de mediu. Dar, cele trei aspecte au fost mai curând abordate, pâna în prezent, într-o conceptie sectoriala. Adoptarea principiului durabilitatii cere ca toate politicile sa fie elaborate si aplicate în functie de impactul economic, social si de mediu.

În plus, internationalizarea economiilor ridica o serie de exigente în aplicarea acestui principiu nu doar în politicile interne ci si în relatiile de cooperare externa. Prin urmare, durabilitatea ar urma sa devina un catalizator al deciziilor politice interne si externe, al actiunilor economice si al opiniei publice pentru a promova atât noi reforme structurale, institutionale, cât si modificarea comportamentelor de productie si de consum.

Pentru realizarea acestui obiectiv ar trebui, mai întâi, asigurata coerenta între cele trei coordonate - crestere economica, coeziune sociala si protectia mediului - apreciate clasic ca fiind contradictorii. Urmarirea coeziunii sociale presupune o politica de redistribuire a veniturilor care limiteaza sursele cresterii, protectia mediului presupune adoptarea unor masuri restrictive cu privire la utilizarea resurselor naturale si a tehnologiilor, producând distorsiuni în alocarea factorilor pe criterii de eficienta economica. A concilia între cele trei coordonate ale dezvoltarii durabile ar însemna: o crestere economica asigurând premisele progresului social si protectiei mediului; o politica sociala stimulativa pentru cresterea economica; o politica de mediu axata pe instrumentele specifice economiei de piata, concomitent eficace si economica.