Dezvoltarea durabilă în contextul integrării în UE

Scurt istoric

Conceptul de dezvoltare durabila a luat nastere acum 30 de ani, ca raspuns la aparitia problemelor de mediu si a crizei resurselor naturale, in special a celor legate de energie. Practic, Conferinta privind Mediul de la Stockholm din 1972 este momentul in care se recunoaste ca activitatile umane contribuie la deteriorarea mediului inconjurator, ceea ce pune pericol viitorul Planetei.

Cativa ani mai tarziu, in 1983, isi incepea activitatea Comisia Mondiala pentru Mediu si Dezvoltare (WCED), dupa o rezolutie adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite.

In 1985 era descoperita gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii si, prin Conventia de la Viena a inceput cautarea unor solutii pentru reducerea consumului de substante care dauneaza stratului protector de ozon care inconjoara Planeta.

In 1987, la un an de la catastrofa de la Cernobal, in cadrul Raportului WCED de la Brundtland a fost formulata cea mai citata definitie a dezvoltarii durabile: “Dezvoltarea durabila este cea care urmareste nevoile prezentului, fara a compromite posibilitatea generatiilor viitoare de a-si satisface nevoile lor”.

Dezvoltarea durabila a devenit în prezent un obiectiv la scara globala. În baza angajamentului luat la Rio (1992), Uniunea Europeana a adoptat în ultimii ani o strategie integrata pentru a-si asuma un rol activ în eforturile de adoptare a principiului durabilitatii în politicile economice. Uniunea îsi propune ca, astfel, sa permita o evolutie spre o „societate mai prospera si mai justa, garantând un mediu mai curat, mai sigur, mai curat si oferind o calitate a vietii mai buna”

Cea mai cunoscuta si, în acelasi timp, cea mai larg acceptata definitie a dezvoltarii durabile este cea propusa de Comisia mondiala asupra mediului si dezvoltarii(comisia Brundtland) în 1987: „a raspunde nevoilor actuale fara a compromite sansa generatiilor viitoare de a-si satisface propriile lor nevoi”. Conceptul de durabilitate a fost însa însusit de ecologisti, economisti, sociologi de maniera diferita, specifica,fara un efort de integrare a principiilor si obiectivelor. Inclusiv la nivel institutional, aspectele dezvoltarii durabile sînt, cel mai adesea, reduse la aspectele de mediu, într-o abordare unilaterala.

Dezvoltarea durabila a devenit astazi, cel putin la nivel politic, declarativ, un obiectiv al societatii în ansamblul ei, prin urmare un principiu aplicabil tuturor componentelor vietii economico-sociale. Controversat înca, lipsit de teoretizari compatibile cu valorile dupa care s-a construit actualul sistem comportamental (de consum si de productie), principiul este definit prin trei componente: dezvoltarea economica, dezvoltare sociala si protectia mediului.

Din punct de vedere doctrinar, radacinile teoriei dezvoltarii durabile se gasesc în economia bunastarii si în economia sociala de piata. Economia bunastarii are la baza distinctia între costurile private si costurile sociale sau între productivitaea marginala privata si productivitatea marginala sociala. Diferenta tine de impactul pe care o activitate economica îl produce asupra mediului (în sens larg), respectiv efectul unui act de consum sau de productie asupra unui agent dinafara tranzactiei, exterior pietei respective. Efectul este numit externalitate (efect extern) si poate fi pozitiv sau negativ, dupa cum produce utilitate sau dezutilitate. Externalitatile depind de natura activitatilor si de mediul (economic, social, cultural, ecologic) în care acestea se desfasoara. Teoria distinge între externalitati individualizabile (neoclasice) atunci când se poate stabili asupra caror terti se transmit efectele externe si externalitati colective, atunci când efectele sunt transmise asupra mediului. Conform teoriei, ori de câte ori se produc asemenea efecte ele trebuiesc internalizate, pentru a apropia costul privat de costul social.

Un alt concept cheie, folosit atât în economia bunastarii, cât si în economia sociala de piata, este cel de optim paretian. El este definit ca acea stare de echilibru în care bunastarea unuia nu poate fi crescuta decât prin diminuarea bunastarii altuia.

Intervine aici o anume conceptie politica si filosofica despre organizarea societatilor umane, conceptie sintetizata prin definirea ca obiectiv a maximizarii bunastarii tuturor consumatorilor, a bunastarii sociale. Cum bunastarea sociala (determinata de societate pe criterii politice) nu este simpla suma de bunastari individuale (determinate si optimizate prin pietele libere), problema este de a afla în ce masura alocarea factorilor de productie prin mecanismele concurentei asigura atingerea optimului paretian. Daca luam în calcul externalitatile, imperfectiunile pietei, efectele non-economice ale pietelor libere, rezulta ca nu este suficient sa creezi o structura maxim eficienta a productiei pentru a optimiza bunastarea sociala.