Diplomația lui Petru I

Introducere

Petru cel mare este considerat, în general, drept unul dintre cei mai reprezentativi ţari ruşi. Deschiderea spre vest pe care a promovat-o a contribuit la transformarea Rusiei într-o mare putere.

Petru s-a născut în 1672, la Moscova, fiind unicul fiu al ţarului Alexei şi al Nataliei Narişkina, cea de-a doua soţie a sa. De la ptru ani a fost nevoit sa suporte şi chiar să fugă pentru a scăpa de la îndelungatele şi uneori violente lupte izbucnite între cei treisprezece copii a tatălui său cu prima soţie pentru succesiunea la tron. Abia în 1689 Petru a rămas să conducă cu ţara.

Actualitatea şi necesitatea studierii diplomaţiei lui Petru I ne permite un larg spectru de metode şi strategi utilizate de ţar în vremea domniei sale pentru a ridica Rusia la rang de putere internaţională. Fie ele reuşite sau nu prea, totuşi scopul lui a fost atins chiar dacă preţul care a fost plătit a fost destul de mare şi crud vizavi de întregul popor rus. Abia acum putem vedea acţiunile sale din toate punctele de vedere şi aprecierea lor ca fiind juste sau injuste.

Importanţa cunoaşterii diplomaţiei lui Petru I ne permite să descoperim încă o manieră de a duce politica externă a statului şi metodele utilizate în stabilirea relaţiilor diplomatice, concilierea conflictelor, stabilire păcii. Până la Petru de asemenea se trimiteau ambasade în străinătate, dar comportamentul ambasadorilor, care nu cunoşteau manierele aşteptate de la ei l diferite curţi europene, nu a făcut deloc să crească prestigiul Rusiei. Petru a introdus schimbările necesare ăn serviciul diplomatic rus. Importanţa lui Ptru rezidă tocmai în faptul că şi-a dat seama de necesitatea modernizării ţări sale, fiind considerat un avangardist. Astfel este destul de evidentă necesitatea studierii diplomaţiei sale.

Primii paşi în politica externă

Înainte de a urca la tron Petru I în 1689, conducerea a fost dusă de sora sa vitregă, Sofia. Eşecurile expediţiilor trimise de Sofia în Crimeea au demonstrat Vulnerabilitatea Rusiei. Puţini se aşteptau, deci, ca un tânăr ţar încăpăţânat ca Petru să aibă mai mult succes. Totuşi, afirmarea importanţei sale se bazează în mare măsură pe politica sa externă. În 1689 Rusia era o zonă înapoiată, aflată cu secole în urma Europei de Vest, aproape în toate privinţele. Rusia nu cunoscuse nici Renaşterea, nici Reforma. Clerul era ignorat, literatura aproape că nu exista, matematica şi ştiinţa stârneau dispreţ. Rusia orbecăia în bezna medievală.

În 1695 Petru şi-a îndreptat în sfârşit atenţia către războiul împotriva turcilor otomani şi a vasalilor lor din Crimeea, început de Sofia în 1687. De la căderea Sofiei, ruşii încetaseră să mai lupte în acest război, dar nu şi tătarii. Ei au pornit un noi raid în Rusia, ducând cu ei mii de sclavi la plecare. Petru nu se putea concentra asupra propriilor sale distracţii ignorând la nesfârşit astfel de raiduri. În plus, el mai avea şi alt motiv să acţioneze. Aliaţii săi polonezi ameninţau să încheie separat pacea cu turcii, situaţie care ar fi ignorat în mod umilitor contribuţia Rusiei la război. Petru şi-a lansat prima campanie împotriva turcilor în martie 1695, atacând garnizoana turcească Azov, de pe Don. Ca şi în multe alt situaţii, ruşii au fost afectaţi de o organizare inadcvată a furnizării proviziilor şi de numărul insuficient de ingineri. De asemenea, comanda aceste era împărţită între Leford, Gordon, şi Fiodor Golovin. Alături de ei mergea şi ţarul, dar numai în calitate de artilerist. Cei trei comandanţi nu se înţelegeau prea bine. Ruşii aveau să sufere în curând eşec la fel de mare ca şi în cele două campanii anterioare, din timpul regenţei Sofiei. Totuşi, Petru a refuzat să accepte acest lucru. Comparaţia era, probabil, prea umilitoare pentru el. Atacurile care au urmat la iniţiativa lui nu au avut mai mult succes şi asediul a încetat. Petru avea să demonstreze însă una dintre cele mai valoroase calităţi ale sale – refuzul de a lăsa chir şi cel mai umilitor eşec să-l descurajeze. El a demonstrat, însă, şi o trăsătură mai puţin lăudabilă: refuzul de a-şi limita acţiunile care reprezentau costuri prea mari pentru naţiunea sa. El a hotărât începerea unei a doua campanii la Azov, chiar mai costisitoare decât prima, în 1696. Dar s-a arătat şi gata să înveţe din propriile greşeli. De data aceasta a numit un singur comandant, a angajat mai mulţi ingineri şi a adunat o armată mai mare, cuprinzând 46000 de ruşi şi 23000 de cavalerişti de origine cazacă şi calmucă. Ţarul a lucrat chiar el însuşi pentru a se asigura că sunt terminate corăbiile. Asediul relativ scurt si cu puţine pierderi umane a fost un succes. Rusia avea, în sfârşit, acces la Marea Azov.