Diplomația preventivă

La începutul anilor ’90, odată cu sfîrşitul războiului rece,la ordinea de zi a celor mai prestigioase instituţii internaţionale şi-a găsit înaintare tematica diplomaţiei preventive. În ianuarie 1992, Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, întrunit în şedinţă la nivelul şefilor de state şi guverne, a cerut recomandari în vederea întăririi capacităţii Naţiunilor Unite în domeniul diplomaţiei preventive pentru operaţiile de menţinere şi asigurare a păcii.

În raportul său „O agendă pentru pace“, Secretarul General al ONU Boutros-Ghali a oferit un capitol aparte diplomaţiei preventive.În acest raport diplomaţia preventivă a fost inclusă pe o bază egală cu aşa concepte ca menţinerea păcii (peace keeping),întărirea păcii (peace enforcement), consolidarea păcii (peace making). Raportul a primit o confirmare pozitivă din partea Adunării Generale a ONU. De atunci Naţiunile Unite tratează diplomaţia preventivă în calitate de politică prioritară majoră a Organizaţiei. Acest fapt şi-a găsit expresie în Rezoluţiile 47/120 A şi B adoptate de către Adunarea Generală a ONU respectiv la 18 decembrie 1992 şi 20 decembrie 1993.

Tematica diplomaţiei preventive este şi în atenţia liderilor marilor state din lume în special a celor americani. În adresarea sa către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în septembrie 1992, fostul Preşedinte al SUA J. Bush menţiona: „Monitorizarea şi menţinerea păcii în mod preventiv, prin dislocarea efectivului înainte de începerea luptei, poate deveni îndeosebi importantă în regiunile de risc“.3 În 1993, Secretarul de Stat al SUA Warren Christopher susţinea: „Noi nu putem să mergem de la o criză la alta. Noi trebuie să avem o diplomaţie nouă, care poate anticipa şi preveni crizele, … mai degrabă decît să le administreze“.

Şi mai recent, prin adoptarea de către Administraţia de Stat a SUA a programei „Prevenirea crizelor“, ca temă majoră a politicii sale externe pe lîngă altele, a fost stimulat efortul de a crea în SUA sistemul de prevenire timpurie a războiului, fapt care confirmă recunoaşterea actualităţii tematicii diplomaţiei preventive.

Pentru prima dată o prevedere serioasă a măsurilor preventive din timpul fondării Naţiunilor Unite o cere să fie efectuată de către guverne Comisia Carnegie în raportul privind Conflictul mortal, prezentat la forumul comun care a avut loc la 6 februarie 1997 la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite.În acest raport, 16 membri ai Comisiei au urgentat Naţiunile Unite de a lua unele măsuri specifice pentru prevenirea conflictelor, inclusiv folosirea mai largă a bunelor oficii şi unirea naţiunilor dispuse să răspundă la crizele în dezvoltare.

Ideea diplomaţiei preventive este susţinută de membrii organizaţiilor regionale precum Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care stipulează în Carta de la Paris pentru o nouă Europă să caute noi forme de cooperare pentru căi de prevenire a conflictelor prin mijloace politice. La rîndul său, Organizaţia Unităţii Africane în 1993 a stabilit un nou mecanism, care are drept obiectiv primar anticiparea şi prevenirea conflictelor.

Cele expuse confirmă că în lumea contemporană este recunoscută actualitatea diplomaţiei preventive ca formă de activitate politică. În ceea ce priveşte concepţia diplomaţiei preventive care cuprinde definiţia, formele, metodele, mijloacele şi instrumentele ei, putem constata că aceasta este în proces de formare, fapt despre care ne vorbeşte varietatea de opinii în domeniul respectiv, spectrul lor larg şi multiplu.

Unii autori limitează termenul diplomaţie preventivă doar la eforturile de a ţine conflictele de la izbucnire sau de la reaprinderea lor. În acest sens, după cum menţionează autorul american Michael S. Lund, însuşi termenul diplomaţie preventivă înseamnă diplomaţie închisă efectuată de către oficialităţi la nivel înalt cu scopul de a îndrepta situaţia internaţională deteriorată sau folosirea de către Secretarul General al ONU a bunelor oficii pentru a media conflictul sau chiar încetarea focului. Din alt punct de vedere, diplomaţia preventivă este văzută ca orice efort care opreşte sau limitează conflictul la orice stadiu, chiar supravegherea războiului declanşat de la o răspîndire mai largă sau atenuarea distrugerilor posibile în război. Astfel, Boutros Boutros Ghali vede diplomaţia preventivă acţionînd ca să limiteze conflictele violente nu doar la una din etape dar la diferite etape de dezvoltare a lor:

a) foarte timpurie, cînd diplomaţia preventivă se concentrează asupra surselor de bază ale diferendelor;

b) mai tîrzie, cînd diplomaţia preventivă încearcă să preîntîmpine diferendele care pot deveni violente;

c) şi mult mai tîrzie, cînd diplomaţia preventivă urmăreşte să reţină expansiunea violenţei declanşate.

Există însă şi părerea că diplomaţia preventivă nu ar trebui restrînsă la preîntîmpinarea conflictelor propriu-zise, a ostilităţilor armate deschise de către două sau mai multe părţi antagoniste. Termenul diplomaţie preventivă nu specifică ce urmează să fie prevenit. Astfel noţiunea de prevenţie poate să fie pusă la baza chiar a viitorului în etiologia conflictului, să includă sisteme de măsuri şi programe cu caracter social-economic, cultural, educativ, juridic, intreprinse în plan internaţional şi naţional, cum ar fi programe de dezvoltare economică, planificare a familiei, migraţia ş.a. Realizarea lor aplanează condiţiile ce creează conflicte precum sărăcia, suprapopulaţia, ignoranţa etc.

După cum se menţionează şi în Raportul Secretarului General al ONU Koffi Annan la conflictele de cele mai multe ori au loc în ţările sărace mai ales în cele care sunt rău administrate şi în care există o inegalitate evidentă între grupe etnice sau religioase.Cea mai bună cale pentru preîntîmpinarea conflictelor se spune în Raport este contribuirea la dezvoltarea economică balansată în îmbinare cu asigurarea drepturilor omului, a drepturilor minorităţilor şi a mecanismelor politice în care în mod echitabil sînt reprezentate toate grupele populaţiei.

Astfel definiţia cea mai completă a diplomaţiei preventive ar trebui să includă întregul şir de lucruri pe care statele moderne le fac ca să-şi configureze relaţiile şi care afectează bunăstarea umană, inclusiv relaţiile diplomatice, comerţul, călătoriile, drepturile omului etc., din timp ce toate aceste politici şi activităţi ar putea determina viitorul prospect al păcii sau războiului. În aceeaşi ordine de idei, diplomaţia preventivă ar putea include toate programele naţionale interne de dezvoltare economică şi socială. Dar o definiţie atît de amplă nu ar evidenţia semnele particulare ale diplomaţiei preventive.

O definiţie utilă este propusă de către Michel S. Lund în proiectul lucrării sale “Prevenind conflictele violente”. In viziunea acestui autor diplomaţia preventivă include activităţi diplomatice guvernamentale sau neguvernamentale, politice, economice, militare sau alte eforturi care sunt întreprinse în mod deliberativ la o etapă timpurie să reţină statele sau grupe sociale de la ameninţarea cu forţa, aplicarea forţei sau constrîngerea ca mijloace de rezolvare a diferendelor politice care apar de la efectele destabilizatoare a schimbărilor naţionale sau internaţionale.