Divizarea Spațiilor Naționale în Perioada post-război Rece

În istoria modernă şi contemporană, după fiecare conflict major, de regulă, învingătorii au imaginat şi au impus Europei o formulă de organizare a păcii în conformitate cu interesele şi propriul sistem de valori politice, morale sau filozofice. Acestea a generat o arhitectură a graniţelor şi a determinat apariţia unor instituţii politice şi militare care au asigurat securitatea continentului.

Sfârşitul decenului nouă, odată cu încheierea războiului rece, a antrenat o serie de fenomene şi procese de dimensiuni şi cu implicaţii globale au dus la prăbuşirea formulei de organizare a păcii impusă de învingătorii din cea de a doua configuraţie mondială şi la dispariţia arhitecturii de securitate pe care au generat-o

Există sau nu o aşa numită "zonă gri" ? Odată cu terminarea "războiului rece", s-au creat, totodată, şi premisele refacerii unităţii continentului, întreruptă aproape o jumatate de secol de divizarea sa politico-militară şi ideologică intervenită la sfirşitul celui de-al doilea război mondial. Mai mult, s-a şi trecut la treabă, refăcându-se, mai întii, unitatea ideologică, dacă se poate spune aşa, a Europei, prin aceea ca valorile democraţiei şi economiei de piaţă au devenit împărtăşite unanim, de la Atlantic la Urali, ca să folosim o sintagmă lansată de fostul preşedinte francez de Gaulle.Sub raport politco-miltiar, situaţia rămâne, însă, mult mai complexă. Dacă este adevarat ca, prin eliminarea URSS şi a imperiului ei, "războiul rece" a încetat din lipsa de combatant (este nevoie de doi pentru a "dansa", cum spun englezii), nu este mai puţin adevarat ca, pe de o parte, dezintegrarea din răsăritul continentului s-a materializat, printre altele, şi prin accentuarea unei conflictualităţi latente, "îngheţate" de bipolarismul postbelic, care izbucneste acum în forta (de pildă, situaţiile din fosta Iugoslavie şi fosta Uniune Sovietică), iar pe de alta parte, unitatea Occidentului, data pîna de curind de existenta pericolului sovietic, începe să se fisureze, facînd loc unei competiţii din ce în ce mai palpabile între aliati.Drept rezultat, pe fundalul oferit de decalajul de dezvoltare economică dintre vestul si estul continentului, care devine pregnant după dispariţia confruntarii politico-militare si ideologice Est-Vest, tentativa de stabilizare a estului prin proiectarea prosperitatii, securitatii si stabilitatii vestului, tentativa materializata prin extinderea NATO şi UE, este însoţită inevitabil de ciocnirea de interese dintre principalele puteri occidentale. Aşa se faca că, unitatea institutionala a Europei este înca un obiectiv destul de incert, grevat de diferentele de performanta individuala dintre candidati, ciocnirea de interese dintre membrii actuali si actiunea factorului Rusia.

Deplasarea marilor plăci tectonice ale geopoliticii europene, exprimată succint prin reunificarea Germaniei, dezmembrarea URSS şi fragmentarea spatiului dintre ele, pun in lumina un amplu proces de „Divizare a spaţiilor naţionale”, a puterii pe continent, însotit inevitabil de delimitarea sferelor de influenta între centrele de putere ale viitorului. Dacă lasăm la o parte modificarile din interiorul raportului de forte occidental (ilustrate de tendinta europenilor de a iesi de sub tutela americana si sub raport politico-militar, nu numai economic), rezulta ca cea mai importanta problema care necesita o rezolvarea corespunzatoare este cea a viitorului Rusiei.Intr-adevar, Rusia confrunta Occidentul cu o dilema de mari proportii: cum sa fie mentinuta in continuare ca un centru de putere indispensabil supravietuirii intregului sistem, fara ca ea sa mai poata deveni vreodata o amenintare de talia celei pe care a reprezentat-o fosta U.R.S.S.? Or, acesta este contextul in care trebuie privita si problema limitelor extensiei sferei de influenta occidentale si, in consecinta, a existentei sau inexistentei unei "zone gri" in prelungirea acesteia. Asa cum se prezinta lucrurile in momentul de fata, este evident ca, atit timp cit extinderea NATO (si a UE, daca tinem seama de concretizarea tot mai evidenta a identitatii sale de securitate) pare sa fie oprita, dupa primirea primului "val", in principal tocmai pentru a nu deranja Rusia, cit timp viitorul Rusiei insasi pare tot mai incert si cit timp flacarile conflictului reizbucnesc in Balcani este clar ca "unitatea institutionala a Europei" ramine un obiectiv mai mult decit incet, a carui nerealizare conduce inevitabil la crearea "de factot" a unei "zone gri", in prelungirea celei acoperite deja de institutiile occidentale extinse cu primul grup de invitati, intre care Rominia, dupa cum se stie, nu se regaseste.Repere istorice Problema "Rusia" si incercarea de rezolvare a acesteia nu reprezinta o premiera in istoria Europei. Ea a aparut ca urmare a deosebirilor de cultura politica dintre restul continentului si Rusia, precum si din puterea acesteia din urma, ceea ce a facut imposibila, cel putin pina acum, o absorbtie a ei in spatiul european (sau, spus altfel, o proiectie a spatiului european peste spatiul rusesc). In linii mari, de-a lungul timpului, respectiv cam de cind Rusia devine o mare putere (pe timpul lui Petru cel Mare) si pina in prezent, au fost incercate trei modalitati de rezolvare a acestei probleme. Prima dintre ele a fost si cea mai rudimentara, respectiv calea utilizarii fortei militare. Franta napoleoniana, apoi Germania wilhelmiana si nazista au cautat sa infringa Rusia (Uniunea Sovietica) si, dupa cum se stie, nu au reusit. Mai mult, de fiecare data tentativa s-a soldat cu un reflux puternic, ce a dus armatele rusesti pina la Paris si Berlin1.A doua metoda a fost "indiguirea" (containment), care a fost utilizata atit in perioada interbelica, respectiv imediat dupa ce interventia militara deschisa a aliatilor a dat gres si revolutia bolsevica a invins, cit si in perioada postbelica. Trebuie, insa, remarcat, ca, din punctul de vedere al subiectului tratat in paginile de fata, respectiv cel al unei "zone gri", experienta interbelica este mai relevanta, caci ea a cunoscut tentativa puterilor occidentale de a crea asa-zisul "cordon sanitar" intre Europa si Rusia sovietica, in timp ce in perioada postbelica, o asemenea zona a lipsit, cele doua sfere de influenta – occidentala si sovietica –, institutionalizate prin aliantele politico-miltiare NATO si Tratatul de la Varsovia, aflindu-se in contact nemijlocit, pe linia de demarcatie din Germania.In prezent, se poate spune ca sintem in fata celei de-a treia modalitati, care implica,