Elite politice - Ion C. Brătianu

„Ce este o elită? Este un mic batalion de suflete dedicate unei cauze nobile, care caută să conducă mulțimea pe calea cea bună.”- Louis Rouzic, L'élite, son rôle et sa formation.

Definirea termenului de elită

Termenul de „elită”, din punct de vedere etimologic, provine din limba latină, mai precis din latinescul „eligere” care înseamnă „a alege” sau „a selecta”.

De asemenea, dacă ne îndreptăm atenția și asupra Dicționarului Explicativ al Limbii Române vom observa că definiția alocată termenului de „elită” este aceea de ansamblu de persoane care datorită calităților deosebite pe care le dețin se disting de restul colectivității.

În sens larg, elita se referă la grupul de indivizi care se distinge de ceilalți indivizi prin calitățile impresionante pe care le dețin, prin talent, prin avere și nu în ultimul rând prin origine (familia din care provin). Totodată, elita poate fi considerată cea mai bună persoană din cadrul unei comunități și care are o puternică influență asupra unor domenii diverse.

O definiție mai amănunțită asupra acestui concept ne este oferită de Vilfredo Pareto, care definește elita ca fiind „stratul superior”, în timp ce ceilalți (non-elitele) constituie un „strat inferior”. Însă, potrivit lui, acest „strat superior” nu este alcătuit doar dintr-un singur strat, în componența lui intrând alte trei: 1.elita guvernantă care constă în indivizii care în mod direct sau indirect au un rol important în guvernarea statului; 2. Elita neguvernantă care reprezintă restul indivizilor din „stratul superior”; 3. elita politică are exercită puterea politică. Potrivit lui Pareto, elitele (denumite de el și aristocrația) conțin un anumit număr de oameni care nu poate fi definit cu exactitate deoarece în societățile moderne circulația elitelor/claselor sociale este foarte rapidă; idee care ne conduce la subiectul lucrărilor sale, și anume analiza structurii și schimbării continue a elitelor. Atât elitele, cât și non-elitele sunt subiecte aflate într-o continuă schimbare (noi elite apar, luând locul celor vechi), proces care poartă denumirea de circulație a elitelor, proces care poate fi privit din două perspective: una ușoară și una violentă. Cea ușoară se referă la înlocuirea blândă a elitelor, prin modificare ofertei și a cererii în ceea ce privește anumite nevoi și elemente sociale (ex. În caz de război, creșterea numărului de soldați este necesară; ceea ce înseamnă că o creștere a armatei și elitelor militare schimbă echilibrul claselor sociale și diminuează puterea vechilor elite. Acest fapt s-a petrecut chiar în Europa când creșterea armatei militare a dus la prăbușirea aristocrației.). Cea violentă se realizează prin intermediul revoluțiilor (ex. Acumulările în rândul elitelor și imposibilitatea utilizării forței de către clasa politică duce la revoluții; când elementele de calitate superioară din clasa inferioară vin în față, clasa inferioară este dispusă să folosească forța.) .

În cazul circulației elitelor, important ar fi ca o elită de facto să lase în locul ei o alta adevărată și capabilă, din acest motiv conceptul paretian de elită este întâi de toate meritocratic iar apoi ierarhic; deoarece o elită capabilă întotdeauna va învinge.

În viziunealui Vilfredo Pareto, istoria este cimitirul aristocrației, deoarece elitele nu și păstrează pentru totdeauna locul; clasa superioară fiind într-o permanentă schimbare. Înainte ca o elită „să apună”, devendind în acel moment mai blândă, mai umană și mai puțin lacomă, o alta „răsare”, care va fi mult mai puternică, dedicată și activă.

Tot în ceea ce privește elitele politice, Pareto le divide în două categorii (pentru acest lucru el a preluat unele sugestii de la Machiavelli): „vulpile” (cei care preferă să conducă prin intrigi diplomatice și abateri; sunt cei care favorizează șiretenia conducătorului pe baza consensului) și „leii” (cei care preferă să conducă prin utilizarea forței). Atât atitudinea „vulpilor”, cât și cea a „leilor” nu este afectată sau conturată de forma de guvernare, deoarece indiferent de acest aspect, oamenii care dețin puterea au tendința de a o folosi în scopul menținerii lor în poziția socială și politică în care se află și de a profita de aceasta în scopul binelui lor personal (câștiguri și avantaje pe mai multe planuri).

Ion C. Brătianu- Date generale

Și în România s-a remarcat prezența unor elite politice care au reușit să aducă țara la un alt nivel. Elitele politice din statul român sunt: Mihail Kogălniceanu, Ion I.C. Brătianu, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Alexandru G. Golescu, Spiru Haret, C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu ș.a. În această lucrare scrisă accentul va fi pus pe Ion C. Brătianu (1821-1891), fiul lui Constantin Brătianu și soțul Piei Brătianu, alături de care a avut opt copii, însă doar trei dintre aceștia au călcat pe urmele tatălui: Ion I.C. Brătianu (Ionel), Constantin I.C. Brătianu (Dinu) și Vintilă I.C.Brătianu. Ion C. Brătianu a fost un om politic important al perioadei respective, fiind descendentul unei familii de boieri din județul Argeș. El a studiat la Școala Politehnică din Paris, implicându-se totodată în diverse mișcări studențești care aveau un caracter revoluționar. Începând cu anul 1857 a luat parte la luptele purtate pentru realizarea unirii și a fost denumit deputat al divanului ad-hoc. De asemenea, el a fost și ministru în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, ulterior îndepărtându-se de acesta, dorind abdicarea lui și venirea în țară a lui Carol de Hohenzollern. După anul 1870, Brătianu s-a afirmat drept un liberal radical, alături de C.A Rosetti ( ceea ce caracteriza cel mai bine un liberal radical era naționalismul și faptul că „se identifică cu interesele majore ale poporului român” , numindu-se astfel partid național). Libralii radicali, liberalii moderați, fracționștii moldoveni și partizanii moderați au decis crearea unui partid liberal care se va numi Partidul Național Liberal (PNL), care va lupta pentru: prosperitatea clasei muncitoare, o politică de pace, reducerea dărilor, autonomie locală; în mare parte PNL-ul avea ca principal scop îmbunătățirea vieții clasei muncitoare. Partidul Național Liberal a fost înființat în 1875, iar președinți săi au fost: Ion C. Brătianu (pănă în 1882-1883 împreună cu C.A. Rosetti și până în 1891 singur), Dumitru C.Brătianu, Dimitrie A. Sturdza. Ion I.C. Brătianu, Vintilă I.C. Brătianu, Ion G. Duca și Constantin I.C. Brătianu. A fost unul dintre partidele cu cea mai bogată activitate politică și legislativă și care s-a aflat de cele mai multe ori la guvernare. „Nucleul său l-a reprezentat gruparea radicala, organizată încă din anul 1861 în jurul lui C.A. Rosetti și Ion C. Brătianu, care au avut un rol important în toat evenimentele care au marcat viața politică de până la Independență.„