Extremismul Politic și Definitivarea Fascismului în Cadrul Lui

Analiza tendinţelor ce maximizează naţionalismul ca principală resursă în viata politică europeană a ultimelor decenii relevă strategiile şi tacticile unor partide mici de a profita de zonele neacoperite de confruntarea dintre marile partide ale momentului speculând noile dimensiuni ale conflictului politic induse de procesele de lărgire a democraţiei şi integrare europeană din perspectiva clivajului centru-periferie. Exacerbarea naţionalismului nu poate fi explicată recurgând doar la ambiguităţile raportării tradiţionale de tip stânga-dreapta şi cu atât mai puţin făcând apel la atât de cunoscuta clasificare jurnalistică (extremă stângă, comunişti, socialişti, creştin-democraţi, liberali, conservatori, extremă dreaptă) care, creând “iluzia cunoaşterii imediate”, amestecă criterii unidimensionale cu caracteristici doctrinare. Cele şapte familii politice amintite nu sunt reprezentative pentru sistemele de partide actuale excluzând ecologismul şi regionalismul, ultimul fiind strâns legat de noile dimensiuni ale naţionalismului.

Tentaţia de a utiliza clivajul stânga-dreapta în explicarea fenomenului naţionalist se cere ponderată. Folosirea acestui clivaj nu trebuie absolutizată câtă vreme implică un număr mare de excepţii. Analiza unidimensională a conflictului politic mai ales în privinţa raporturilor dintre centru şi periferie este exclusivistă şi punctată de ambiguităţi. Stânga şi dreapta nu pot explica numeroasele excepţii datorate unor factori culturali, sociali şi economici particulari. Sub eticheta vagă de extremă dreaptă se pot ascunde partide cu orientări diferite, pe care talia lor redusă şi accentul pus pe probleme identitatii politice şi culturale le marginalizează. De aceea clivajul stânga-dreapta se cere completat urmărind configurarea forţelor politice pornind de la structurile sociale ilustrată de Stein Rokkan. Pentru Rokkan partidul este o formă de organizare universală în strânsă legătură cu diviziunile sociale ce caracterizează o societate în momentul demarării procesului de structurare a sistemului de partide. Spre deosebire de Duverger, care deducea configuraţia sistemelor de partide plecând de la cadrul instituţional, la Rokkan apariţia şi dezvoltarea partidelor corespunde perioadelor de modernizare din istoria europeană legate de apariţia statului-naţiune şi de revoluţia industrială. Formarea partidelor politice, în sensul modern al termenului, se produce din momentul în care concurenta politică se orientează în funcţie de clivaje. Intre acestea clivajul centru-periferie exprimă structurarea partidelor şi orientărilor politice în raport cu construcţia şi deconstrucţia statului-naţiune. Familia politică a partidelor naţionaliste se înscrie, în tipologia clivajelor rokkaniene, în cadrul clivajului centru-periferie, pe celălalt versant al clivajului aflându-se partidele autonomiste. Corelative, naţionalismul şi autonomismul exprimă reacţii sociale diferite în raport cu aceleaşi fenomene. Actul de conştientizare a identităţii regionale, ce a dus la rezistenta periferiei în raport cu tentativele de centralizare ale statului, a luat trei forme succesive. Ca reacţie legitimistă la procesul de edificare a statului-naţiune se manifestă prin opoziţia la schimbările comandate de la centru. Politica centrului de a trece peste obstacole, privilegiile şi cutumele societăţilor locale vizează impunerea unei limbi şi a unei religii comune facilitând conflictul. Toate reacţiile legitimiste au eşuat, iar represiunea a făcut ca mişcarea autonomistă să-şi revină greu. Al doilea tip de mobilizare a periferiei în raport cu centrul a fost naţionalismul populist. Acesta se dezvoltă într-un context impus de centru: naţionalismul. Naţionalismul, prin identificarea unui ideal în viitor, constituie o ruptură cu faza legitimistă orientată preponderent spre trecut. Această fază a produs partide politice ce au contribuit la apariţia unor state noi precum Norvegia, Irlanda sau Islanda sau a contribuit la reconfigurarea altora precum România. Pe de altă parte naţionalismul nu a fost capabil să frâneze imperialismul cultural sau să depăşească dependenta economică fată de centru. Eşecul naţionalismului populişti acţiunea factorilor economici au avut drept consecinţă naşterea celei de-a treia forme de conştientizare: regionalismul nationalitar.