Fascismul

Secolul XX, un ”secol al extremelor” cum a fost numit, este secolul in care omenirea a cunoscut un nou tip de regim politic, totalitarismul.

Fasciştii, fie de origine italiană sau germană, considerau că ”viaţa unui individ are un sens doar dacă este înrădăcinată şi împlinită prin existenţa societăţii sau a naţiunii ca întreg. „Locul în care se face joncţiunea naţiune-stat, este acela în care statul este văzut ca întruparea legală şi instituţională a puterii, a unităţii şi măreţiei naţiunii. Libertatea nu a fost şi nu este individuală ci se rezumă doar la societate.

Pentru Adolf Hitler şi Mussolini masele trebuiau să se supună voinţei marelui conducător: „aceeaşi fundamentare în concepţia organică a societăţii, acelaşi apel la forţa militară şi la nevoia de disciplină şi sacrificiu aceeaşi accentuare a naţionalismului şi acelaşi spirit totalitar.”

Fascismul ia naştere în anul 1919, la sfarşitul Primului Război Mondial, regatul Italiei deşi iese victorios din acest război este distrus din punct de vedere material, străbătut de tensiuni sociale şi totodată frustrat de pacea semnată în 1919.

Primul fascism apare la 23 martie 1919, într-un local din piaţa Sfântului Mormant din Milano, unde 119 luptători, naţionalişti, sindicalişti, revoluţionari şi futurişti au răspuns apelului lansat de către Benito Mussolini în ziarul sau ”Il Popolo d’Italia” pentru a da viaţă Fasciilor italiene de luptă (organizaţii politice). Un număr de 53 de persoane semnează programul ce revendica două teritorii de limba italiană, dar care nu aparţineau Italiei (Fiume şi Dalmatia), care erau de inspiraţie socialistă. Acest program de stânga nu îi plăcea lui Mussolii şi nu îl face public decat în iunie după ce îl îndulcise pentru a nu-i speria pe industrialiştii care finanţau această mişcare cu scopul de a lupta împotriva comuniştilor. La 31 decembrie 1919, Fasciile de luptă italiene au un numar de 870 de membri care erau îmbrăcaţi cu cămăşi negre şi erau prezenţi în 31 de oraşe.

Fasciile de luptă reuşesc să adune oameni din orizonturi politice diferite, dar care cu toţi erau marcaţi de război, de dificultatea reinserării în viaţa civică şi de victoria pe care o considerau mutilate din cauza tratatelor de pace. Mussolini reprezintă curentul intervenţioniştilor de stânga, favorabili participării Italiei la războiul din 1914. Ferruccio Vecchi înca din 1919 a intreprins regruparea foştilor militari ai trupelor de asalt, arditi, care cu greu suportă demobilizarea şi celebrează grandoarea naţiunii. Michele Bianchi reprezintă anarho-sindicaliştii care critică statul parlamentar şi burghez. Fillippo Marinetti, poet futurist celebrează pericolul, violenţa şi războiul.

În septembrie 1919 poetul Gabriele D’Annunzio cucereşte Fiume cu 2.500 de oameni, primul fascism suferind concurenţa grupărilor naţionaliste active. Deşi la alegerile din octombrie Mussolini obţine doar 5.000 de voturi şi nu este ales, mişcările fasciste supraviţuiesc: D’Annunzio eşuează datorită acţiunilor sale de la Fiume, iar grevele izbucnesc în vara anului 1920. Fascismul îi atrage de partea sa pe naţionalisti prin greve muncitoresti si pe socialisti datorita violentei pe strada.

Mussolini folosind squadrismul reuşeşte să intre în politică, dar creşterea rapidă a Fasciilor îl slăbesc pe Mussolini. Alături de el concurează şefii locali: Roberto Farinacci la Cremona, Dino Grandi la Bologna şi Italo Balbo la Ravenna. Aceştia îşi controlau oamenii, acţionau într-o manieră autonomă şi reuşesc să se îndepărteze de Mussolini. La 21 iulie 1921, 500 de fascişti ocupă gara şi doreau să elibereze 10 fascişti deţinuţi de poliţie, populaţia şi carabinierii ripostează şi 18 fascişti sunt doborâţi. Mussolini le propune socialiştilor un pact de pacificare (2 august 1921).

Pe 7 noiembrie 1921 se întrunesc în congres la Roma 15.000 de delegate ce reprezentau 2.200 de Fascii de luptă. Mussolini triumfă, iar mişcarea se tranformă în partid politic, Partito nazionale fascista (PNF, ’’partidul naţional fascist), care era condus de Mussolini, Dino Grandi, Gaetano Postiglione si Massimo Rocca. Ei trec sub tăcere divergenţele şi îi fac pe congresişti să accepte un nou program care rupe definitive cu propunerile de stânga. Ideile naţionaliste şi conservatoare sunt consecrate; întărirea armatei, interzicerea dreptului la grevă în serviciile publice. Liberalismul economic este adoptat, statul trebuie să renunţe la orice intervenţie şi la orice naţionalizare în schimbul instalarii unei noi structuri administrative pentru buna funcţionare a partidului.