Fascismul

Termenul fascism îşi are etimologia în latinescul fasces care simbolizeaza un snop de nuiele în care este înfipta o secure, simbol al autorităţii.

În sensul cel mai restrâns al termenului, fascismul a însemnat doctrina politică a mişcării conduse de Mussolini. Gilbert Allardyce încearcă să definească fascismul prin negaţii, afirmând că “cuvântul fascism nu capată înteles în afara Italiei”, şi că “fascismul nu este o ideologie “, “fascismul nu este un tip de personalitate”.

Ernst Nolte defineşte fascismul raportându-l la marxism, subliniază opoziţia lor ireductibilă, dar precizează că “fascismul, deşi iremediabil opus comunismului, … a aplicat câteva metode aproape identice cu ale acestuia” cu rezerva că “totuşi fascismul sub forma sa extremă, a comis, în calitate de fascism, crime atroce, cu care nimic nu poate fi comparat în istoria lumii” .

O definiţie interesanta a fascismului propune Geoff Elley, definiţie care surprinde multe din trăsăturile acestui fenomen. În concepţia lui Elley fascismul este un tip de politică implicând autoritarism radical, activism militarizat, tendinţa spre un stat centralist represiv, o credinţa naţionalista în mod frecvent nazistă şi violentă antipatie pentru liberalism si socialism.

Fasciştii nu au o doctrină proprie, ci fascismul a fost mai mult o stare de suflet rezultată din război si altoită adânc pe structura societăţii italiene. La început fascismul a reprezentat neliniştea internă, contradicţia dintre stările noi create şi contiinţa valorii persoanei şi muncii.

“Fascismul în esenţa sa este, cum l-a caracterizat Prezzolini, sentiment, acţiune, iubire şi ură pătimşă în acelaşi timp, el nu e o teorie propriu-zisă, ci o formulă de acţiune” .

Fascismul, combătând curentele de stânga, revoluţionare, a adoptat totuşi mijloacele lor de luptă, acţiunea directă şi întrebuinţarea violenţei. În primul rând s-au creat grupuri mici, nuclei de oameni aleşi şi hotărâţi, cu menirea de a pătrunde în tot aparatul politic, administrativ şi economic al statului. Organizaţiile fasciste sunt grupate în mod ierarhic, constituind o scară de ierarhii asemănătoare cu ordinea şi ierarhia sovietelor din Rusia, iar vârful acestei ierarhii îl formează Mussolini.

Fascismul presupune o concepţie activistă, aristocratică, bazată pe ideea de elită, care trebuie să conducă societatea, căci el dă cu precădere acele residuui psihici, adică pasiunii, instinctului, voinţei, asupra tuturor celorlalte fenomene sufleteşti, în special asupra ideii. Omul tare, conducătorul de elită realizează interesele generale, urmând propriilor sale impulsuri. Caracterul mistic al fascismului dovedeşte şi mai mult că el este o mişcare politică, pentru care s-a căutat mai târziu un fundament ştiinţific. În al doilea rând, fascismul este aristocratic, afirmând cu tărie necesitatea conducerii statului de către o elită care se impune. Elita închisă, elita decretată prin forţă, lege sau construită după bunul plac al unui dictator sau unei clase, are întotdeauna ceva fals în ea şi se confundă cu oligarhia, astfel ce mai bună metodă de selecţie a elitei e tot democraţia, pe care fascismul o combate cu violenţă.

Un element teoretic de mare importanţă al fascismului este naţionalismul. Fără îndoială că ideea naţională stăpâneşte mentalitatea timpului nostru, căci pretutindeni pe globul pământesc, chiar în societăţile înapoiate din celelalte continente şi în colonii, se dezvoltă ideea de naţionalitate şi tendinţa către autonomie naţională.