Federalismul multinațional din Canada

1. Politicul şi diversitatea culturală

Politicul se referă la modul în care ar trebui să trăim într-o comunitate unită, însă acest mod de viaţă depinde de cine suntem, de alegerile cărora suntem deschişi, de dificultăţile noastre curente, iar acestea nu pot fi decise fără a reflecta, teoretic, cu răbdare şi pătrundere, la tradiţiile, la caracterul, la istoria şi la structura noastră socială .

O nouă preocupare pe care filosofia politică o are de înfruntat astăzi este legată de problemele care apar din cauza considerabilei diversităţi culturale a societăţii moderne. În trecut, filosofii politici luau în considerare – în general cu îndreptăţire – o societate culturală omogenă, în care principiile explicative şi normative pe care le dezvolta puteau fi explicate cu încredere tuturor cetăţenilor sau măcar unei majorităţi. Aceştia presupuneau că indiferent de temeiul obligaţiei politice care era avansat, adică fie consimţământul, echitatea, gratitudinea, binele comun sau autorealizarea, acesta se aplica tuturor cetăţenilor la fel, şi, mai mult sau mai puţin, cu aceeaşi forţă morală. Astăzi însă, nu se mai poate face o astfel de presupunere, întrucât unii cetăţeni, cum ar fi fundamentaliştii religioşi, scepticii morali şi anarhiştii filosofici, nu mai acceptă legitimitatea structurii instituite a autorităţii, şi, mai mult chiar, din partea lor nu ne putem aştepta la supunere. Chiar şi cei care recunosc obligaţia morală de a se supune legii îi definesc temeiul în mod diferit, în funcţie de valorile centrale ale tradiţiei lor culturale. Am crede că este imposibil să existe o bază uniformă pentru obligaţia politică într-o societate atât de pluriculturală a secolului al XXI-lea la care ne raportăm. Am crede că o teorie bine cumpănită a obligaţiei politice, cât şi a legitimării şi a autorităţii, va trebui neapărat să fie formală şi subţire, lăsând suficiente spaţii morale care să fie umplute diferit de diverse tradiţii morale.

Pluralismul cultural necesită, de asemenea, reconsiderarea înţelegerii tradiţionale a unor concepte cruciale, precum egalitatea, echitatea, dreptatea, coeziunea socială, unitatea politică şi libertatea. Problema care se ridică este cum putem arbitra şi decide între diferite întrepretări ale acestor concepte. Un exemplu ar fi conceptul de „egalitate”, care, în viziunea liberală, afirmă că fiinţele umane sunt fixate cultural, iar diferenţele lor mediază consecinţele tratamentului nostru faţă de ele. Am putea spune că o astfel de viziune asupra egalităţii poate cu uşurinţă să conducă la grave inegalităţi şi nedreptăţi. Din punct de vedere teoretic, putem afirma că egalitatea se referă la aplicarea imparţială a unei reguli, iar dreptatea, la conţinutul ei – de vreme ce nicio regulă nu poate fi culturală (aşa cum afirmă teoria liberală), cu toate că unele se apropie mai mult decât altele, regulile vor discrimina, inevitabil, în favoarea celor al căror mod de viaţă îl reflectă.

Din urma celor afirmate mai sus rezultă faptul că nu ne putem asigura că vom putea acorda un tratament egal unora pe care noi îi privim diferit, şi mai mult de atât, că noi nu putem creea coeziune socială şi identitate colectivă împărtăşită între cetăţeni trataţi diferit. Majoritatea autorilor de specialitate consideră că o societate pluriculturală accentuează aceste probleme. Este destul de dificil de a decide cum să compari fiinţe umane individualizate diferit în diverse culturi, cum să le intrepretezi şi cum să le răspunzi, şi cum putem fi siguri că doi indivizi apaţinând unor culturi diferite sunt egali sub aspecte relevante. Aceste probleme fiind destul de complicat de analizat datorită tradiţiei occidentale care se bazează în general pe temeiul omogenităţii culturale. Se consideră că o societate pluriculturală reclamă o teorie întemeiată multicultural, una care poate construi punţi peste culturi, care poate transla categoriile unei culturi în celelalte şi care poate elabora cu răbdare şi pricepere intrepretări culturale sensibile şi intern diferenţiate ale categoriilor şi ale principiilor universale .

Statele liberal democratice au fost de-a lungul istoriei state ce au format naţiuni, în sensul că ele i-au încurajat şi uneori chiar i-au forţat pe cetăţenii de pe teritoriul statului respectiv să se integreze în instituţii publice comune ce foloseau o limbă comună. Statele occidentale au adoptat în anumite momente strategii pentru a atinge obiectivul integrării lingvistice şi instituţionale: legi ale cetăţeniei şi ale naturalizării, legi ale educaţiei, legi lingvistice, politici referitoare la angajările în serviciul militar, toate acestea pot fi numite instrumente ale construirii naţiunii de către Stat. Aceste politici se adresează de multe ori minorităţilor etnoculturale, care nu au decât opţiuni limitate când se confruntă cu un astfel de Stat ce construieşte Naţiunea.

Minorităţile pot accepta dorinţa statului ca ele să se integreze în instituţii naţionale comune şi pot solicita de multe ori ajutor pentru a face acest lucru, pot încerca chiar să-şi constituie sau să-şi menţină propriile instituţii publice (şcoli, presă), ori pot alege să fie lăsate în pace şi să trăiască într-o izolare benevolă. Toate acestea constituie strategii pe care minorităţile le pot adopta când se confruntă cu o constituire a naţiunii de către un anume stat. În schimb, statul trebuie să le asigure acele politici multiculturale, a autoguvernării şi a drepturilor ligvistice, a drepturilor consfinţite prin tratate şi a revendicărilor funciare sau a scutirilor legale. Toate acestea sunt tipuri de drepturi ale minorităţilor care au rolul de a limita sau de a modifica impactul pe care îl are formarea naţiunii de către stat asupra minorităţilor. Acest fenomen creat în majoritatea statelor democratice creează o anumită ameninţare la adresa minorităţilor, ameninţare care duce la temerea că statul va creea acele bariere sau dezavantaje pentru ele.