Femeia și Puterea Politică

Femeia și puterea politică

Feminismul fiind o mișcare de emancipare, este preocupat de problematica formulării și înțelegerii puterii. În timp, feminismul a fost forța centrală politico-etică pentru dezvoltarea unor relații sociale mai democratice, atât în domeniu public, cât și în cel privat. Scopurile politice ale feminismului sunt legate de egalitatea în fața normelor, instituțiilor și a practicelor publice și private, indiferent de gen, de șanse egale la exercitarea autonomiei și în autoafirmarea persoanei. Puterea de dominare legitimă a statului este aceea care a creat un statut civil egal pentru bărbați și femei și care a impus anumite cerințe, precum oportunitățile egale și nediscriminarea la locul de muncă.

În măsura în care feminismul cere ca statul să protejeze femeile de bărbați, cere să respecte persoana femeii, poate deveni o forță pentru dezvoltarea unor relații sociale autoreglabile. Ca urmare, se poate distinge din această relaționare cu conceptele de putere, trei curente interne: puterea ca forță de coerciție, puterea ca forță de protejare, puterea ca forță de competență

Feminismul și puterea ca forță de coerciție le oferă posibilitatea de a-și identifica rezistența statutului lor de relativă neputință cu ura față de aceia cărora le atribuie toată puterea și, în consecință, tot răul. Tot ceea ce este identificat cu universul puterii este respins ca parte integrantă a răului opresiunii. Asfel, feminismul tinde să respingă toate valorile asociate cu răul patriarhalismului, incluzându-le pe cele motivaționale, ca lupta pentru afirmare, eroism, ambiție. Un astfel de feminism este dedicat descoperirii valorilor pozitive ale modalităților specifice feminine de acțiune și interacțiune, de raportare față de ele înseși și ceea ce le înconjoară. Aceast este o politică a reacției orientate mai mult spre păstrarea identității subiectului asuprit decât spre un plan de transformare socială care încurajează persoanele individuale și grupurile să își asume o relaționare de tip pozitiv cu puterea.

Feminismul și puterea ca ocrotire, odată cu eliberarea femeilor de autoritatea despotică patriahală din cadrul gospodăriilor individuale a ajuns sub conducerea statului modern, drepturile femilor, de exemplu, drepturile femeii căsătorite de a deține proprietăți, de a acționa și de a fi acționate în justiție, de a avea custodia copiilor au fost toate conferite de către stat și au fost recunoscute ca drepturi care au asigurat femeilor puterea de a reacționa împotriva exceselor despotice ale soților lor. Liberalismul apreciază intervenția statului ca fiind legitimă în ceea ce privește drepturile femeilor, parte integrantă din protecția acordată de stat grupurilor minortare.

Astfel, femeile au nevoie de a fi sprijinite prin oferirea unui cadru de suficiență independență economică, care să le permită posibilitatea unei opțiuni asupra locului în care să trăiască, de asemeneau au nevoi de sprijin pentru a învăța să-și administreze relațiile în modalității non-violente.

Feminism și puterea ca forță de competență depinde de exercitarea democratică a dominării statale legitime. Există o gamă de legi, apărute în legislația recentă a statelor democratice, care nu pot fi înțelese în termenii discursului liberal de includere a femeilor în categoria personalizată a deținătorilor de proprietate privată și nici în termenii discursului paternalist referitor la protejarea de către stat a drepturilor femeilor ca subiect al violenței. Aceste legi fac parte din categoria celor anti-discriminatorii, legilor acțiunii afirmative și a oportunităților egale de acces la piața forței de muncă. Semnificația legislației de acest tip este dată de recunoașterea statutului femeilor ca indivizi deținători de drepturi, acestea ne fiind asociate cu proprietatea și nevoia de ocrotire, ci personalizării. Idealul oricărei orientări feministe fiind dreptatea de gen și posibilitatea oricărei femeie să se dezvolte fără limitele impuse de patriarhat, să existe o lume dezirabilă în care femeile și bărbații sunt parteneri și competitori egali.

Evoluția feminismului românesc prezintă unele particularități în raport cu cel american, australian, vest-european prin faptul că în această zona a dominat producția țărănească iar revoluția industrială a atins o parte mică a populației.

Înainte de comunism, 80% din populația României era țărănească. Prin urmare, era dificil să se dezvolte o mișcare feministă amplă, cu excepția cercurilor urbane mai educate ale populației

În 1866, în contextul Codului Civil românesc femeia era prezentată inaptă din punct de vedere economic și social, iar orice act încheiat de o femeie avea nevoie de acceptul soțului sau justiției, femeia nu putea depinde de propriile venituri, își pierdea naționalitatea dacă se mărita cu un strâin, nu putea să fie tutore. În 1896, Liga Femeilor Române de la Iași cere Adunării Deputaților ca „femeia măritată să fie scoasă din rândul minorilor și să i se recunoască dreptul de a-și administra singură averea” iar lege să îi oblige pe bărbat să recunoască copliul său natural, pentru ca astfel creșterea copilului să poată fi suportată și de tată, nu numai de mamă. În perioada premergătoare elaborării și votării Constituției din 1923, cea mai democratică dintre Constituțile României din perioada precomunistă, feministele românce au avut o intensă activitate de lobby pentru drepturi.