Globalizarea ca Fenomen Economic

Globalizarea îşi are rădăcinile încă din timpul marilor colonii imperiale când europenii şi-au pus amprenta asupra unor teritorii, cu care interacţionaseră prea puţin în trecut. Globalizarea este văzută în general ca un fenomen negativ prin care un popor sau o anume civilizaţie se impune, şi valorile sale sunt asimilate de un alt popor sau o altă civilizaţie, în dauna valorilor culturale şi morale pe care acesta le posedă. O dată cu trecerea timpului globalizarea a devenit un fenomen accelerat, identificat în istoria recentă şi politică actuală a statelor din întreaga lume.

Globalizarea este stadiul la care a ajuns astăzi procesul secular de internaţionalizare a economiilor şi a activităţilor economice, ca urmare a mutaţiilor survenite în structurile economice interne şi internaţionale. Globalizarea este un mijloc strategic la care au apelat marile firme şi bănci pentru a-şi asigura profitabilitatea şi pentru a putea surmonta oscilaţiile superficiale sau de profunzime petrecute în diferitele economii unde acestea îşi au cantonate capitalurile.

Propriu fenomenului de globalizare este existenţa unei economii mondiale cu un grad incomparabil mai mare de complexitate, cu o viteză superioară de reacţie. Este vorba de un proces în care investitorii şi producătorii se comportă ca şi cum economia mondială ar consta într-o singură piaţă şi un singur loc de producţie, iar statele şi regiunile constituie mai degrabă nişte subsectoare decât un lanţ de economii naţionale interconectate prin fluxurile de comerţ şi investiţii. Aşadar am ales să prezint în acest referat anumite aspecte ale proceselor şi transformărilor legate mai mult de economie prin care trec cele mai puternice ţări din lume în confruntare cu globalizarea.

Economia mondială oferă tabloul unei crize internaţionale, ale cărei efecte se fac încă simţite, căci ritmul de creştere al economiei mondiale rămâne lent. La începutul celei de-a doua jumătăţi a deceniului al nouălea, somajul este în floare în Europa, în timp ce în Statele Unite ale Americii situaţia locurilor de muncă se îmbunătăţeşte. În Franţa, conducerile intreprinderilor experimentează noi relaţii de muncă, în vederea creşterii productivităţii şi a satisfacerii nevoilor muncitorilor.

Unele metode, mai ales “cercurile de calitate” au fost experimentate mai întâi în Japonia şi multă lume crede că ele constituie principala explicaţie a succeselor acestei ţări. După părerea mea, aceste succese s-au datorat progresului tehnic, bazat în primul rând pe gradul înalt de automatizare al uzinelor japoneze. Putem spune că Europa a rămas în urmă, ameninţată din toate părţile şi condamnată din cauza tehnologiilor depăşite. Deşi în Europa a avut loc prima revoluţie industrială, exista concepţia deterministă după care Europa ar fi fost condamnată la declin din această cauză.

Însă Europa dispune încă de o industrie puternică în unele sectoare, iar efectele crizei economice se fac simţite şi aici, ca peste tot în lume. Franţa ocupă locul cinci în comerţul mondial, după Statele Unite ale Americii, Germania, Japonia şi Marea Britanie. Însă criza economică din Europa nu a început cu ceea ce numim “primul şoc petrolier”. Premisele ei pot fi semnalate încă de la sfârşitul anilor ’60, în Statele Unite unde încetinirea creşterii economice a fost însoţită de o scădere a productivităţii, ceea ce a dus la o reducere a rentabilităţii în industria prelucrătoare.

Primul şoc petrolier chiar dacă nu declanşat criza, nu poate fi considerat un epifenomen, deoarece a provocat dezechilibre care au trebuit depăşite. Datoria externă s-a generalizat, unele ţări din America Latină, fiind înglodate în datorii. Un exemplu poate fi şi România pe vremea când se numea Republică Socialistă, iar Ceauşescu a hotărât să reducă datoria externă a ţării, care era enormă în acea vreme, raţionalizând pâinea, zahărul şi alte alimente necesare traiului, mărind exportul, ceea ce a dus la nemulţumiri din partea majorităţii populaţiei şi într-un final la revoluţia din ’89. Înainte de a judeca pripit guvernele care au recurs la credite prea mari, înainte de a le condamna pentru lipsa lor de raţiune, trebuie analizate funcţiile datoriilor.

Reorientarea politicii economice a Japoniei, în toamna anului 1986, oferă un ultim exemplu în sprijinul afirmaţiilor mele. Nu demult dezvoltarea economică a acestei ţări, era “dopată” de exporturi. Astăzi, ea se vede nevoită să adopte un plan de relansare economică internă pentru a contracara efectele negative ale creşterii cursului yenului. Prin însăşi structura economiei sale, Japonia este probabil, dintre toate ţările dezvoltate, cea care are cel mai mult de suferit de pe urma încetinirii ritmului de creştere al economiei mondiale.