Globalizarea și Influența sa Asupra Securității Internaționale

1.1 Definirea globalizării

Fondul Monetar Internaţional a definit globalizarea drept integrarea internaţionalã crescândã a pieţelor, atât pentru bunuri şi servicii, cât şi pentru capital. Termenul de „globalizare“ este utilizat pentru a explica şi a da sens conţinutului specific al capitalismului contemporan, deşi nu toate procesele ce sunt pãrţi componente ale globalizãrii sunt noi. O mare atenţie este acordatã, în cadrul globalizãrii, aplicãrii noilor tehnologii (în cea mai mare parte utilizând cuceririle revoluţiei informaţionale) în procesul de producţie, dar şi schimbãrilor ce au loc concomitent în organizarea, managementul şi comunicarea la nivelul unitãţilor economice, al statului şi instituţiilor sale şi al întregii societãţi, în general.

Contactele din ce în ce mai extinse (în plan economic, politic, social şi cultural) dincolo de frontierele statelor sunt elemente caracteristice ale globalizãrii şi conduc la reducerea rolului de bariere pe care aceste frontiere statale le îndeplinesc.

Politologii iau în considerare douã posibile tendinţe de evoluţie a procesului globalizãrii: o tendinţã optimistã şi una pesimistã.

Conform scenariului optimist, susţinut de teoria neoliberalã, suveranitatea naţionalã va fi din ce în ce mai restrânsã, pe mãsurã ce globalizarea pieţelor şi a civilizaţiilor va depãşi frontierele geopolitice de astãzi şi va eroda puternic identitatea naţionalã creând „cetãţeni globali“ care vor asimila interesele generale ale întregii umanitãţi.

Celãlalt scenariu, bazat pe teoria realistã, prognozeazã cã statele vor exacerba competiţia în care se aflã unele cu altele, tocmai datoritã fenomenului globalizãrii, încercând sã preia controlul asupra noilor tendinţe. Aceastã competiţie va reconfigura distribuţia mondialã a puterii, ducând la creşterea bogãţiei şi stabilitãţii unora dintre state şi dimpotrivã, la sãrãcirea şi mai accentuatã şi la creşterea instabilitãţii în ţãrile deja sãrace, astfel încât, datoritã globalizãrii, decalajele dintre ţãrile bogate şi cele sãrace se vor accentua.

În luna martie 1997 la Salzburg, în Austria, s-a desfãşurat cel de-al 50-lea Seminar Internaţional de Ştiinţe Politice, consacrat analizei viitorului instituţiei statului faţã de transformãrile produse de globalizare.

Principala întrebare care a fost pusã la aceastã dezbatere a fost dacã statul şi în special cel naţional se aflã la sfârşitul „carierei“ sale lungi de aproximativ 500 de ani, ca urmare a globalizãrii economiei, a rivalitãţilor etnice şi religioase şi a reconfigurãrii mondiale a centrelor de putere. Rãspunsul pe care l-au dat acestei întrebãri provocatoare reprezentanţi din 32 de state, atât dezvoltate şi puternice cât şi mai puţin dezvoltate şi puternice a fost quasi-unanim negativ.

„Mai avem încã nevoie de stat“ au arãtat în luãrile lor de cuvânt aceşti reprezentanţi, pentru a da identitate oamenilor, pentru a colecta impozitele şi taxele, pentru a face sã funcţioneze sistemul de protecţie şi securitate socialã, pentru a asigura protecţia şi conservarea mediului şi pentru a asigura cel puţin stabilitatea şi securitatea internã.

Schimbãrile ce au loc în prezent în sistemul mondial sunt datorate în primul rând globalizãrii. Comunicaţiile în timp real, datoritã revoluţiei în tehnologia informaticã, genereazã noi relaţii şi un nou tip de economie mai puţin controlat de guvernele statelor.

Corporaţiile multinaţionale produc bunuri în fabrici situate în nenumãrate ţãri, pe continente diferite şi diversificã gama serviciilor oferite transfrontalier (asistenţã juridicã şi financiarã, reclame, implementarea reţelelor informatice etc.). Pieţele financiare, de asemenea s-au globalizat. De unde pânã nu demult bãncile centrale (şi deci statele) erau cele ce stabileau ratele de schimb ale monedelor naţionale, acum speculatorii privaţi (de exemplu George Soros), controleazã fluxurile şi pieţele financiare, la un nivel mediu de 1,3 miliarde dolari S.U.A. pe zi.

Pentru a putea face faţã tuturor acestor provocãri statele au creat instituţii supranaţionale, ca de exemplu Organizaţia Naţiunilor Unite, Organizaţia Mondialã a Comerţului, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondialã. Fiecare instituţie dintre acestea şi-a creat propria politicã (ce poate fi insã influenţatã de statele membre) dar şi propriul corp de cadre, care nu depind însã de nici un guvern naţional. În paralel cu acest proces se constatã o creştere a influenţei organizaţiilor internaţionale neguvernamentale ce acţioneazã în plan global, într-un spectru larg al domeniilor de activitate, de la Green Peace (organizaţie ecologistã), la Amnesty International (organizaţie ce monitorizeazã respectarea drepturilor omului), sau organizaţiile ce promoveazã drepturile animalelor. Toate aceste organizaţii internaţionale neguvernamentale au primit o recunoaştere oficialã din partea O.N.U. la reuniunea la nivelul şefilor de state şi de guverne ce a avut loc în anul 1992 la Rio de Janeiro, în Brazilia în organizarea O.N.U. şi a fost consacratã problemelor de protecţie a mediului. În prezent, multe dintre organizaţiile internaţionale neguvernamentale şi-au unit eforturile pentru a negocia cu Organizaţia Naţiunilor Unite de pe o poziţie unitarã, în vederea obţinerii dreptului de reprezentare oficialã în cadrul procesului de deliberare şi luare a deciziilor, propriu organizaţiei mondiale.

Ca şi marea majoritate a companiilor multinaţionale, marea majoritate a organizaţiilor internaţionale neguvernamentale îşi au originea şi sunt bazate în Europa şi America de Nord, acţionând în sensul stabilirii de standarde internaţionale, finanţând cercetãrile în domeniul tehnologiilor de vârf pe care apoi le utilizeazã în activitatea proprie, fãrã a fi nevoite sã solicite aprobãrile de rigoare din partea guvernelor statelor în care îşi desfãşoarã activitatea aşa cum ar face-o organizaţiile interguvernamentale cu profil similar de activitate.