Individ și stat în totalitarism - statul fascist

Esenţa regimului politic democratic se află în sistemul drepturilor şi libertăţilor omului, în accesul liber şi egal al cetăţenilor la viaţa politică, în determinarea prin voinţa lor a dinamicii şi calitaţii regimului politic.

Un regim politic este democratic în măsura în care libertatea, democraţia, pluralismul şi parlamentarismul fundamentează existenţa societăţii civile. Esenţa democratică a regimului politic presupune ca statul să fie liber, puterile sale de natură politică, economică, educaţională, culturală etc. Este un regim in care sunt respectate drepturile cetatenesti, de asemenea existenta pluripartidismului, a constitutiei si dreptul la vot. Un element important al democraţiei este constituţia. Acest document, votat de către popor prin referendum organizat în mod liber, reglementează drepturile şi libertăţile individului într-un stat şi defineşte limitele puterii a conducătorilor aflaţi în diferite funcţii din stat şi din guvern, defineşte politicile fundamentale şi stabileşte structura, datoria şi puterea guvernului.

Legitimitatea funcţionării regimului politic democratic este dată de votul cetăţenilor în cadrul alegirilor electorale, activitate prin care se exercită un control atît asupra regimului puterii, cît şi asupra opoziţiei. Într-un astfel de regim, sistemul politic se caracterizează prin lipsa puterii personale nelimitate, prin limitarea mandatului şi responsabilitatea celor aleşi în faţa alegătorilor. În acest mod, puterea este dispersată, limitată, controlată democratic şi concurenţial, ceea ce detrmină reproducerea puterii politice a regimului în procesul dezvoltării democratice.

Regimul politic nedemocratic este caracterizat prin deţinerea puterii de către o persoană sau un grup restrîns (de exemplu, junta militară). Puterea in aceste cazuri este obţinută adesea prin violenţă şi mijloace neconstituţionale, fiind exercitată fără restricţii sau cu puţine restricţii din partea puterilor legiuitoare, în măsura în care acestea mai funcţionează separat. De regulă, în regimurile dictatorile, separarea puterilor este înlocuită cu unitatea puterilor. Ca forme posibile de dictaturi sunt cea civilă, militară şi religioasă, care se sprijină pe principiul supremaţiei absolute a legii divine asupra altor legi sociale (de exemplu, unele state islamice) astfel încît, forţa credinţei religioase, face din acest tip de dictatură, un regim intolerant ca şi in cazul unei dictaturi civile sau militare.

Regimurile dictatoriale încearcă să obţină o ligitimitate şi, în acest scop, decurg la invocarea unor împrejurări excepţionale cum ar fi: intrarea unei ţări într-o stare de criză economică, agravarea stărilor tensionale interna, pericolul izbucnirii unui război sau voinţa de a transforma un sistem social în altul diferit de cel existent. Legitimitatea este întărită prin plebiscit sau elaborarea unei constituţii noi. Termenul de "dictatură" este de origine latină("dictatură", derivat din "dictare"=a afirma, aporunci) însemnînd dominaţia nelimitată a unui grup social, a unei persoane. Dictatorul (de la latinescul "dictator") este persoana care exercită conducerea fără nici un control al statului şi societăţii civile, avînd puteri direcţionale. În Roma antică, discutarea însemna puterea absolută a unui despot (autocrat, tiran). Noţiunea era atribuită magistraţiilor superiori, investiţi cu puteri nelimitate în împrejurări excepţionale – războaie, răscoale populare, pentru o perioadă, în principiu de şase luni.

Exprimînd, iniţial, o putere legal instituită, la sfirşitul republicii romane prin dictatură se înţelegea puterea celui care a acaparat-o prin mijloace ilegale. În politologie, termenul de dictatură este identificat cu cel de totalitarism, absolutism, respotism, autocraţie, existînd o diversitate de păreri cu privire la trăsăturile definitorii ale dictaturii, dar apreciindu-se că dictaturile au în comun: caracterul absolut al autorităţii supreme, absenţa unor norme de succesiune, lipsa unor legi sau schimbări în virtutea cărora dictatorii să răspundă pentru faptele lor, concentrarea puterii în mîănile unei singure persoana ş.a.

În definirea conceptului de dictatură, politologia surprinde mijloacele şi metodele proprii guvernării dictatoriale, de la cele legale pînă la cele ilegale, de la manipularea "paşnică" pînă la violenţa deschisă, în funcţie de evoluţia concret - istorică. Dictatura reprezintă, aşadar, caracteristica principală a oricărei dominaţii, modul şi formele ei de exercitare avînd în raport cu condiţiile concrete ale momentului istoric.

Dictaturile totalitare sunt regimuri politice fundamentale de ideologia şi partidul politic de extremă dreaptă (fascismul) sau de extremă stîngă (totalitarismul din fostele ţări socialiste), ale căror mijloace sau practici de guvernare au atins formele cele mai arbritrare ale puterii absolute prin teroare, manipulare programatică, asasinat politic etc.

Mussolini a folosit primul termenul de totalitarism. El opune statului liberal ideea statului totalitar. „Pentru fascism totul este în Stat, nimic uman sau spiritual nu are valoare în afara Statului. În acest sens, fascismul este totalitar şi statul fascist, sinteza unităţii tuturor valorilor, interpretează, dezvoltă şi da forţă tuturor aspiraţiilor vieţii. În Germania termenul apare în 1921 în lucrarea lui Carl Schmitt “Die Dictatur” urmând ca în anii `30 să apară studii importante privind fenomenul totalitar. În aceste noi contexte se face diferenţă între dictatură şi regimul totalitar, cel puţin privind formă politicii aplicate. O apreciere deosebită asupra acestui subiect găsim în lucrarea “Originile totalitarismului” în care se apreciază că nazismul şi stalinismul constituie o formă nouă de guvernământ, modernă, totalitarismul, care se distinge prin definiţie de alte forme de opresiune politică pe care noi le cunoaştem cum sunt: despotismul, tirania şi dictatură.” Se înţelege astfel că totalitarismul este sistemul politic al dominaţiei totale, o dominaţie permanentă asupra fiecărui individ, în fiecare sferă a vieţii.

Regimurile totalitare au la baza apariţiei şi menţinerii lor - existenţa unui singur partid care îşi subordonează statul, anulînd principiile statului de drept, ideologii singulare, absolutiste, cu caracter mesianic, care în cazul fascismului s-a manifestat în exprimarea popoarelor şi indivizilor aparţinînd altor comunităţi, rase sau concepţii considerate „inferioare”, mitul domonaţiei charismatice, mitologia şefului predestinat să conducă, creîndu-se cultul personalităţii, întreţinut prin mijloacele propagandei şi ideologiei partidului, impuse pînă la dimensiunile unei isterii colective etc.

Statul totalitar, ca regim politic se identifică mai mult cu interesele celor care dau ordine, decît cu interesele poporului în general. Regimurile totalitare sunt în pericol de a fi răsturnate violent, în masura în care, recurg la reprimare ca mijloc de rezolvare a conflictelor. Guvernarea totalitară provoacă violenţă în sensul că represiunea politică şi socială serveşte la cimentarea puterii grupului conducător (al nomenclaturii), iar în plan economic generează şi determină stagnarea care duce şi ea la o schimbare incontrolabilă, rapidă şi radicală.

În esenţă, totalitarismul, reprezintă un regim politic caracterizat printr-o dominaţie nelimitată, prin suprimarea drepturilor şi libertăţilor democratice, a societăţii civile, prin subordonarea domeniilor vieţii politice şi chiar private a cetăţenilor, folosind în acest scop toate mijloacele, inclusiv cele de constrîngere violentă, brutală.

Monopolul unui singur partid apreciat şi consacrat prin Constituţie, că centru vital al întregului sistem social, monopolul statului asupra intregiii puteri şi asupra tuturor convingerilor, activităţilor economice, profesionale, ştiinţifice, rolul unic şi determinant al ideologiei oficiale de stat, faptul că totul este judecat după criterii ideologice şi plitice s. a. reprezintă trăsături ale totalitarismului ca regim politic. Totalitarismul, spre deosebire de tirania clasică, posedă tehnologie şi ideologie, guvernul dispune de sisteme mass - media şi educaţionale, de mecanisme şi mijloace prin care controlează efectiv veniturile, forţele militare sau poliţieneşti mai importante.

Politologul francez Raymond Aron a sintetizat esenţialitatea totalitarismului prin: monopolul unui singur partid, ideologia oficială de stat, monopolul statului asupra întregii puteri, caracterul absolut al autorităţii suverane. Sintetizând, putem aprecia că regimurile politice nedemocratice, dictatoriale se individualizează în teorii şi practică vieţii politice prin următoarele trăsături:

-puterea de stat este detinuta si exercitata in mod absolut de catre o persoana sau un grup de persoane care concentreaza in mainile lor intreaga putere, indeosebi cea politica;

-aplicarea puterii nu se realizeaza in baza principiului separarii acesteia sau chiar daca acest principiu se mentine, el este formal avand un rol propagandistic;

-inexistenta unor organe reprezentative ale puterii de stat sau chiar daca acestea sunt prezente in viata politica, atributiile si prerogativele lor sunt considerabil restranse. Organele puterii, atat cate exista, sunt numite, ele subordonandu-se total puterii. In aceasta situatie nu se mai poate vorbi de existenta statului de drept;

-lipsa pluripartidismului politic si ideologic si, in consecinta, a opozitiei politice.