Industria de apărare și criza refugiaților - etica politicii de apărarea a Uniunii Europene

Lucrarea de față are ca temă de interes dezvoltarea industriei de apărare a Uniunii Europene, respectiv contribuția acesteia la criza umanitară pe care refugiații din zonele de conflict au trăit-o. Chiar dacă se prezintă a fi una dintre cele mai mari forțe economice ale lumii, iar puterea soft, cea de atragere prin modelul de succes pe care îl reprezintă, este în continuare una dintre strategiile Uniunii Europene de a se face cunoscută, fenomenele sociale precum migrația în masă a refugiaților a arătat slăbiciunile construcției. Mai mult decât atât, prin privatizare și externalizare, Uniunea Europeană s-a deresponsabilizat în procesul de apărare a Drepturilor Omului. Astfel, având o industrie construită (d)într-un cerc vicios și bazată pe drama unor oameni, îndoiala cu privire la puterea de atragere a Uniunii Europene nu poate decât să se dezvolte. Privind cifrele dedicate activității de lobby, ne dăm seama că puterea de negociere nu este deloc în favoarea celor deja încercați de soartă. Baza acestei lucrări este reprezentată de lucrări care sunt fundamentale în domeniu precum European Integration from the 1980s: State-centric vs Multi-level Governance a volumului coordonat de Gary Marks sau lucrarea lui Sarah C. Sanbar De-Fence Europe! The Defence Industry, the Refugee Crisis, and the Shaping of EU Border Policy. Cifrele folosite pentru exemplificare sunt cele oficiale, obținute prin intermediul site-urilor Uniunii Europene precum cele ale Corporate Europe Observatory sau ale European Defence Agency.

Uniunea Europeană a reprezentat încă de la începuturi un subiect bun de analiză pentru teoreticienii politici și cei ai relațiilor internaționale, având în vedere caracterul deosebit al construcției, care, ușor ușor se va transforma dintr-una pur economică într-una politică. Importanța Uniunii Europene a crescut gradual și constant pe scena internațională, dar răspunsul acesteia la problemele care țin de politică externă au căpătat cel mai greu o voce comună. Transformările prin care a trecut Uniunea Europeană de-a lungul timpului au reprezentat subiecte pentru diferite teorii, însă teoria cea mai cunoscută și cea mai legată de dezvoltarea Uniunii este teoria guvernanței pe mai multe niveluri. Acesta este un exemplu foarte bun pentru importanța științelor sociale în creionarea construcțiilor politice. Dacă inițial a fost folosită ca instrument pentru a descrie modalitatea de interacțiune a actorilor din interiorul UE, ulterior această teorie a devenit parte integrată în procesele de comunicare, elaborare, consultare, delegare și legitimare a deciziilor publice.

Guvernanța pe mai multe niveluri are la bază unul dintre principiile de bază ale UE, respectiv cel al subsidiarității. Rezultatele nu sunt mereu cele preconizate. Deși existau premise în foarte multe domenii ca acest exercițiu democratic să se întoarcă împotriva celor pentru care a fost gândit, guvernanța pe mai multe niveluri rămâne în continuare o modalitate viabilă de a integrare a actorilor în procesul decizional. Așa cum Marks și Hooghe notează: „Guvernanța pe mai multe niveluri este un sistem de negociere continuă între administrațiile existente pe diferitele niveluri teritoriale în care administrațiile supranaționale, naționale, regionale și locale sunt prinse în rețelele de politici generale.” Cu alte cuvinte, ceea ce guvernanța pe mai multe niveluri ar trebui să aducă este exact legătura care lipsește între cetățeni și Uniunea Europeană. Din păcate însă, așa cum voi arăta pe parcursul lucrării, în cazul domeniului apărării și al securității Uniunii Europene, grupurile țintă față de care decidenții politici avea responsabilitate au devenit victime ale unui cerc vicios, un cerc format din responsabilii pentru elaborarea de politici, industria care se dezvoltă pe seama diferitelor fenomene sociale și victimele care nu sunt niciodată ascultate sau luate în considerare.

Lobby-ul la nivelul Uniunii Europene

Concretizarea activității de lobby pe care din ce în ce mai multe entități și indivizi o desfășoară la toate nivelurile este întâlnirea cu decidentul politic. Conotația negativă care vine o dată cu asocierea cu intervenția corporațiilor în procesul decizional, intervenție pe care mai degrabă opinia publică americană o critică, va rămâne valabilă pentru critici o perioadă bună de timp din cauza mecanismelor de asigurare a unei transparențe, mecanisme pe care UE le-a pus la dispoziția cetățenilor. Astfel, analizând activitatea de lobby pe care diferiții actori o întreprind la nivelul Uniunii Europene, Bouwen concluzionează că asociațiile naționale și firmele individual tind să aibă mai mult acces la Consiliu, în timp ce Comisia Europeană oferă mai multă deschidere asociațiilor de la nivelul industriilor, iar cei care sunt acreditați ca lobby-iști din diferite organizații reprezentative vor avea mai degrabă acces în Parlamentul European . Balanța între aceste entități care ca posibilitatea de a face lobby pe lângă decidenți nu este însă una echilibrată. Chiar dacă Uniunea a încercat pe cât posibil să transforme transparența într-o practică uzuală prin intermediul înființării Registrului Transparenței, datele pe care acesta le oferă sunt unele care arată o disproporție uriașă între asociațiile societății civile și cele ale mediului privat.