Influența factorilor politici asupra vestimentației

Costumul reflectă cel mai direct condițiile sociale și raporturile de clasă. Prestigiul politic a fost în toate timpurile exprimat prin înfățișarea fizică a reprezentanților puterii, la fel cum trecerea de partea eroilor zilei a fost afișată prin adoptarea genului de îmbrăcăminte al acestora.

Fiecare clasă dominantă și-a impus concepțiile estetice și idealul propriu despre om, de care încerca să se apropie în înfățișarea exterioară prin mijlocirea tuturor procedeelor de împodobire: machiaj, coafură, costum etc. Astfel, de pildă, în epocile de supremație aristocratică - în Franța secolului al XVIII-lea, de exemplu- ideea de maximă frumusețe și eleganță era legată de finețea și delicatețea corpului cu ținută rigidă, costumul demonstra independența de procesul muncii. Dimpotrivă, în epoci de izbândă a unor idei democratice - de exemplu în Italia Renașterii, apoi în republica burgheză olandeză de la începutul secolului al XVII-lea - era preferat tipul omului activ, viguros, înveșmântat în haine practice și comode.

Moda dominantă a fost de fapt în toate timpurile moda dominatorilor. Distanțarea stăpânitorilor de masa poporului s-a făcut și pe linie economică, cei avuți folosind în costum materiale scumpe ca și forme des reînnoite. Clasele dominante au încercat de obicei să se impună în acest domeniu și prin mijloacele dreptului și moralei, emițând legi și regulamente, stabilind privilegii de rang și interdicții sancționabile prin pedepse. Menținerea unei ordini sociale constante a dus la păstrarea îndelungată a principiilor generale aplicate în îmbrăcăminte, pe când răsturnările sociale au avut inevitabil repercusiuni în costum, impunând schimbări rapide. Așa se explică cum în timpul revoluției franceze, la Paris, au dispărut peste noapte din peisajul străzii mătăsurile și dantelele, semnele de recunoaștere ale aristocrației compromise și și-a făcut apariția bluza de lucru a tăranilor sau haina aspră a ostașilor odată cu noul stăpân, plebeul, “sans-culotte”, purtând pantalonul lung și boneta frigiană a marinarilor de pe galere.

În secolul al XVIII-lea în Țara Românească și Moldova au cârmuit principi fanarioți. Pe plan politic răstimpul a reprezentat un regres, dominația Porții s-a accentuat, iar curții cât și organelor administrative le era impus modul de viață ca și portul constantinopolitan, ca o dovadă a adeziunii politice.

În ceea ce privește vestimentația „îmbrăcămintea unui Hospodar nu diferă mult de aceea a unui demnitar turc din Constantinopole, numai că turcul poartă turban, pe când Hospodarul are un soiu de căciulă dreaptă, ca Hanul Crimeei. Această căciulă e de stofă galbenă, îmbrăcată la bază cu blană de marder negru din Siberia. Numai Hospodarul, dar nu și boierii, are dreptul de a-și căptuși pantofii cu postav roșu” .

Cât despre boierii pământeni, aceștia erau în genere toți bogați, iar luxul exagerat era cel mai mare cusur al acestora; în portul lor se întreceau unii pe alții în haine bogate și împodobite cu pietre scumpe . Boierii români copiau modelul otoman de frică să nu fie considerați trădători.

Atât în Țara Românească cât și în Moldova era cultivat idealul de frumusețe otoman, cu silueta supradimensionată realizată cu ajutorul turbanului, a hainelor ample suprapuse, șalvarilor potriviți inactivității și așezării turcește pe perne.

Costumul popular a acceptat din repertoriul otoman cateva croieli ale unor haine suplimentare, ca giubeaua. Silueta domnitorilor și boierilor era impunătoare și greoaie. Pe cap, turbanul era de obicei înlocuit cu ișlicul din blană lipită pe carton, cu formă și culoare diferită după rang. Pe trup, se suprapuneau după obiceiul oriental mai multe haine lungi îmblănite. Grigore Alexandru Ghica purta peste anterie haine cu mâneci până la cot, tivite cu hermină. Deosebit de elegante erau de asemenea costumele doamnelor și boieroaicelor, care purtau pe cap căciulițe rotunde de blană, pe trup rochii decoltate din mătase, închise cu nasturi în față, croite pe corp și cu manșete late, iar în picioare pantofi cu toc.

În același secol, Transilvania cunoștea mai îndeaproape unele modele apusene, în mediile aristocratice fiind apreciat idealul stilului rococo, cu înfățișare prețioasă, rafinată, artificială, însoțită de machiaj, peruci albe, corsete etc., pe când burghezia prefera stilul englez, comod și practic, îmbrăcând costume de călărie și rochii simple de lână.

În secolul al XIX-lea Turcia, în declin, și-a pierdut treptat autoritatea asupra Țărilor Române, renunțând la monopolul comercial și fiind silită să admită reinstaurarea domniilor pământene. În perioada revoluției de la 1848, pe când bătrânii boieri continuau să-și poarte vechiul costum oriental, tinerii au trecut fără rezerve la moda apuseană, în stil romantic, cunoscută în Franța, arborând haina la modă și pălăria cu panaș. Concomitent, costumele de stil oriental au coborât treptat pe scara socială, ca boierii de odinioară îmbrăcându-se acum doar negustorii și dascălii, iar costumul falnicilor arnăuți ajungând să fie purtat de simpli valeți. O modă specific locală pare să fi fost acoperirea capului orășencelor cu o năframă răsucită în jurul creștetului ca un turban denumit “tulpan”, legat cochet în frute cu fundă.

Intrate în orbita culturală a Franței, Țările Române cultivau moda pariziană, mai cu seamă din epoca revoluției de la 1848. Pe când costumul masculin evolua către forme severe, culori sobre, cel feminin devenea mereu mai somptuos, cu volume cu multe detalii, volane, broderii. Silueta feminină era stilizată într-o schemă piramidală, pe linii orizontale (capota, pelerina, crinolina ca un clopot). Principala distincție a rangului social era realizată de crinolină. La noi crinolina a fost cunoscută sub numele de „malacof”. Aceasta a cunoscut perioada de glorie între 1850-1860. În anii următori, din cauza fabricării pe scară industrială, crinolina a devenit ieftină și ușor de purtat, pierzându-și astfel rolul de distanțare socială.Ca accesorii, mănușile erau obligatorii pe stradă.În cazul bărbaților, negrul era culoarea dominantă a hainelor, luminată fiind doar de albul vestei sau cravatei. Fracul era haina cea mai răspîndită. Pe chip, urmărind să arate mai maturi, tinerii purtau barbă și mustăți tunse după modelele personalităților la ordinea zilei, de pildă exemplul lui Napoleon al III-lea, cu barbișon-panaș și mustăți subțiri,orizontale. Accesoriile obligatorii erau mănușile și bastonul sau umbrela: “Din ținuta domnilor mai făceau parte: ceasornicile cu capace care se purtau în buzunarul vestei, un medalion cu vreo fotografie dragă și uneori cutiuța cu tabac de tras pe nas. Ochelarii se purtau prinși doar de spinarea nasului și aveau la dreapta un șiret ce se prindea de cheotoarea hainei.”