Instituțiile UE - procesul decizional

In discutiile despre Uniunea Europeana apare in mod inevitabil o intrebare ce deschide o multime de perspective: ce este Uniunea Europeana? Literatura de specialitate ofera o diversitate de raspunsuri la aceasta intrebare; putem defini Uniunea Europeana fie ca o "familie" de state europene democratice care isi unesc eforturile pentru pace si prosperitate, ca un organism supranational, destinat cooperarii internationale in cadrul caruia statele membre au constituit institutii comune, carora le-au delegat o parte din suveranitatea lor permitand astfel luarea deciziilor in domenii de interes comun la nivel european , ca rezultatul unui proces de cooperare si integrare care a inceput in anul 1951, intre sase tari europene: Belgia, Germania, Franta, Luxemburg si Olanda , fie ca o entitate politica, sociala si economica, dezvoltata in Europa, ce este compusa din 27 tari; este considerata a fi o constructie sui generis, situandu-se intre federatie si confederatie

Se poate observa ca toate aceste definitii aduc in prim plan mai multe paradoxuri: Uniunea Europeana „nu este o natiune, dar inglobeaza mai multe state nationale”, ea isi propune sa fie atat o uniune a cetatenilor, cat si a statelor membre, are o dimensiune federala si una interguvernamentala, fiind numita deseori „federalism integuvernamental”, are o piata comuna, dar nu si propriile bunuri publice Sintetizand aceste definitii, putem asemana Uniunea Europeana cu un grup democratic care reuneste valorile politice, economice si culturale pe care fiecare membru al grupului le-a pus in comun; aceste valori nu apartin grupului ca entitate de sine statatoare, ci apartin fiecarui membru in parte, acestia putand beneficia de ele in functie de regulile stabilite de ei. Se poate ridica urmatoarea intrebare: cu ce scop s-ar crea un astfel de contract „social” ? Obiectivul principal al constituirii unei astfel de asociatii, in speta al Uniunii Europene, este asigurarea pacii. Adiacente acestui scop, sunt si alte obiective precum dezvoltarea vietii economice, stabilitatea politica si economica, imbunatatirea vietii sociale etc.

Toate aceste obiective nu constituie insa angajamente particulare, ale fiecarui membru in parte, ele nu sunt menite a fi indeplinite in mod individual, de catre un membru. Dimpotriva, din moment ce resursele de orice tip sunt puse in comun pentru a atinge anumite obiective, aceste obiective reprezinta o misiune comuna tuturor membrilor. Intrebarea ce survine in acest context este: cum vor rezolva in comun participantii la uniune aceste obiective? Mai exact, cum va fi evitata situatia in care unul din membrii sa fie „blatist”, adica sa se sustraga de la producerea obiectivului?

In cadrul UE, institutiile sunt cele care asigura rezolvarea in comun a obiectivelor. Aceste institutii sunt similare institutiilor din statele nationale prin functiile pe care la au, fiind organizate tot pe principii democratice, insa difera foarte mult de institutiile nationale prin felul in care abordeaza aceste functii si prin felul in care se realizeaza echilibrul de putere intre ele. Astfel, raspunderea directa asupra indeplinirii obiectivelor UE o au institutiile comunitare: Parlamentul European, Comisia Europeana, Consiliul Uniunii Europene, Curtea de Justitie si Curtea de Conturi. Pe langa aceste institutii, exista si alte organe care ajuta la indeplinirea obiectivelor, dar si statele membre au obligatii in acest sens

Aceasta lucrare isi propune sa aduca in prim-plan principalele trei institutii ale Uniunii Europene: Pralamentul, Consiliul si Comisia. Analiza se va axa in principal asupra functionarii celor trei institutii, asupra felului in care acestea se controleaza reciproc si asupra legitimitatii deciziilor pe care ele le iau. Teza centrala a lucrarii este aceea ca este de asteptat ca relatiile intre aceste trei institutii sa fie mai degraba conflictuale decat pasnice, datorita modului in care trebuie luate deciziile. Tocmai pentru ca „sistemul de decizie interna si repartizarea puterii pe baza principiilor subsidiaritatii si proportionalitatii fac necesar un permanent proces de negociere, dialog si cautare a consensului” , procesul decizional risca sa devina uneori ineficace si disfunctional. Voi incepe prin a prezenta fiecare dintre cele trei institutii in parte.

Parlamentul European a intampinat de-a lungul istoriei mai multe dificultati ce tineau de competentele sale prea limitate. Initial, PE era marginalizat in cadrul procesului decizional, ulterior fiindu-i sporite puterile bugetare (dreptul de respingere a bugetului). Abia incepand cu anii '80 Parlamentul poate fi descris ca unul din polii triunghiului comunitar, alaturi de Consiliul Uniunii Europene si Comisie. In ceea ce priveste legitimitatea Parlamentului European, evolutia este la fel de interesanta. Daca initial Parlamentul European, numit atunci Adunare Parlamentara – organism comun celor trei organizatii regionale internationale (Comunitatile Europene) – , era doar „un for de dezbatere in care se intalneau parlamentari alesi de catre electoratele nationale si nu de catre corpul electoral al statelor membre in alteritatea de corp electoral el Comunitatilor” , incepand din 1979 membrii PE sunt alesi prin vot univeral direct de catre cetatenii europeni. Astfel Parlamentul European devine un reprezentant al popoarelor comunitare. Avand, incepand cu 2004, 735 de membrii alesi proportional si direct in cele 27 de state membre, PE este organizat in sapte grupuri parlamentare si Comisii parlamentare specializate.