KFOR și Cauzele Umanitare

Introducere

În prezent, NATO desfăşoară în Balcani una dintre cele mai importante operaţiuni ale sale: KFOR (Kosovo Force), o forţă condusă de Alianţă, compusă din trupe aliate şi ale altor state contributoare, care, în virtutea unui mandat ONU definit prin Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate, acţionează pentru asigurarea unui mediu de securitate stabil în Kosovo.

Kosovo a fost o sursă îndelungată de duşmănie aprigă între sârbi şi albanezi, un loc crucial pentru evoluţia istorică a ambelor popoare şi semnificativ în deşteptarea politică a ambelor naţiuni în secolul al XIX-lea.

Liderii NATO au şovăit în a numi acţiunea lor „război”. Totuşi, a fost război, deşi unul asimetric. Deoarece a fost justificat de oprirea omorurilor si expulzărilor, campania a fost adesea numita „război umanitar”. Mişcarea internaţională pentru apărarea drepturilor omului – indivizi, ONG-uri, corpuri interguvernamentale etc. – nu a privit cu buni ochi cum drepturile omului şi dreptul internaţional umanitar devin baza pentru declanşarea unui război.

Cazul Kosovo este unul „sui generis”; pentru a înţelege intervenţia KFOR, este important să înţelegem dinamica conflictului şi opţiunile internaţionale pentru soluţionarea problemelor generate.

Iugoslavia – scenă a conflictelor etno-politice

Dimensiunea problemei

John Chipman: „Toate conflictele etnice sunt dovada eşuării unor aranjamente politice care în trecut au jucat un rol profilactic în organizarea competiţiei în jurul revendicărilor etnice”.

O dată cu colapsul regimului comunist şi dezintegrarea Republicii Federale Socialiste Iugoslavia la începutul anilor 1990, au avut loc schimbări majore care au afectat climatul de securitate în Sud-Estul Europei. Au luat naştere noi state iar graniţele stabilite după al Doilea Razboi Mondial au fost retrasate. Acest proces a fost marcat de violenţe, ură inter-etnică şi un avânt al naţionalismului. Prin urmare, în anii 1990 regiunea a devenit arena unor conflicte armate de o mare intensitate. Epurările etnice, valurile necontrolate de refugiaţi, colapsul economiilor au avut un impact major nu numai asupra stabilităţii Balcanilor ci şi asupra securităţii întregii Europe.

Tom Gallagher susţine că deşi conflictele din Balcani au origini locale (tentativele de a crea state-naţiuni pe teritorii cu mai multe etnii) intervenţia externă continuă în treburile interne ale regiunii a dus la exacerbarea disputelor locale privind cetăţenia şi suveranitatea statală, oferindu-le o intensitate pe care probabil nu ar fi avut-o.

Balcanii au fost mereu priviţi de către marile puteri ca o zonă vitală pentru securitate. Când interveneau în Balcani, fie individual sau colectiv, nevoile popoarelor erau rareori în topul listei de priorităţi. Se urmau de obicei anumite politici de promovare a propriilor interese naţionale sau imperiale, sau prevenirea degenerării rivalităţilor. Teritoriul balcanic a fost adesea împărţit pentru a satisface balanţa de putere a marilor puteri care considerau că au un drept legitim asupra regiunii.

Abordările care vor fi redate pe scurt în cele ce urmează converg spre o definiţie a noţiunii de conflict ca un proces de interacţiune între doi sau mai multi actori care urmăresc cauzarea de prejudicii, incomodarea sau eliminarea celui peceput ca având scopuri sau interese incompatibile. Termenul, astfel conceput, implică deci atât relaţii caracterizate prin opinii, atitudini şi comportamente adverse, cât şi procese de interdependenţă dinamică - negocieri, ostilităţi, violenţe şi luptă armată - între actori.

Conform modelului Lake-Rothchild, teama de viitor, sentimentul insecurităţii colective este în opinia celor doi cauza frecventă a declanşării conflictelor etnice: „teama de viitor, trăită prin experienţa trecutului” după cum s-a exprimat Vesna Pesic, o renumită activistă a păcii din fosta Iugoslavie.

Angoasele comunitare de aceasta natură sunt de regulă de două feluri, în funcţie de raportul de forţe dintre comunităţile rivale. Grupurile etnoculturale care formează o minoritate evidentă într-un cadru statal caracterizat prin tendinţe hegemonice trăiesc de regulă sub ameninţarea asimilării în cultura dominantă. În asemenea situaţii, conflictele ce îşi trag rădăcinile din rezistenţa comunităţilor minoritare faşă de politicile asimilaţioniste ale autorităţilor degenerează uneori în violenţe. În alte situaţii, grupurile etnoculturale se pot simţi ameninţate fizic, membrii împărtăşind sentimentul insecurităţii existenţiale sau al şanselor reduse de supravieţuire comunitară.

Termenul de dilemă a securităţii a fost prelaut din teoria relaţiilor internaţionale şi aplicat pentru analiza cauzală a conflictelor etnice de Barry Posen. Nu relaţiile anarhice dintre comunităţiile etnoculturale pot fi făcute răspunzătoare pentru înrăutăţirea situaţiei şi escaladarea violenţei ci înainte de toate eşecurile de comunicare şi lipsa reciprocă a încrederii în aranjamentele pacifiste.