Legislația Uniunii Europene privind Politicile Sociale și Ocuparea Forței de Muncă

INTRODUCERE

Dilemele vizând viitorul muncii şi ocuparea forţei de muncă se numără printre cele mai tensionate (arzătoare şi provocatoare) probleme cu care se confruntă lumea de astăzi. Munca şi ocuparea forţei de muncă, sau activităţile productive, într-un sens mai larg, au drept scop sporirea avuţiei naţiunilor şi crearea unei vieţi mai bune pentru toţi oamenii.

Nivelul, structurile şi eficienţa ocupării la un moment dat reflectă performanţele macroeconomice, capacitatea organismului economic de a valorifica şi valoriza resursele disponibile, inclusiv umane şi forţa sa concurenţial-competitivă

Munca este considerată în majoritatea cazurilor, singura măsură a contribuţiei unui individ la activitatea productivă. Prin intermediul muncii se stabileşte în mod preponderent contactele sociale şi tot astfel, îşi găsesc şi îşi definesc indivizii locul în societate. De asemenea, orice formular oficial sau orice interviu legat de individ, conţine întotdeauna o întrebare referitoare la ocupaţia profesională şi care este în strânsă legătură cu personalitatea, capacităţile fizice şi intelectuale ale fiecăruia. Majoritatea relaţiilor sociale pe care le avem cu ceilalţi sunt puternic dependente de poziţia noastră în câmpul muncii. Cei mai mulţi oameni se identifică puternic cu locurile lor de muncă, parcurgând ani îndelungaţi de educaţie şi trecând frecvent printr-un riguros proces de selecţie în vederea obţinerii unui anumit loc de muncă. Un loc de muncă bine remunerat va duce la creşterea venitului şi de aici la creşterea nivelului de trai şi ocuparea unei poziţii sociale superioare.

Ocuparea forţei de muncă se poate defini ca populaţia cuprinsă între anumite limite de vârstă şi care exercită o activitate economico-socială.

De asemenea, în ultimele două secole problematica ocupării depline a suscitat interesul a numeroşi economişti, cum ar fi: A. Smith, David Ricardo, John Stuart Mill, J.M. Keynes, Lionel Stoleru, F.A. Hayek, etc. Acest conceput poate fi definit ca starea de echilibru între cererea şi oferta de muncă şi care nu exclude existenţa, între anumite limite, a şomajului.

J.M. Keynes consideră ocuparea deplină ca fiind „o situaţie în care volumul global al ocupării rămâne inelastic la creşterea cererii efective pentru producţia care îi corespunde” În jurul acestei definiţii keynesiene a ocupării depline se concentrează şi alte definiţii ale economiştilor contemporani, dintre care vom menţiona doar una: „ocuparea deplină este dată de acea rată a şomajului la care ritmul de inflaţie se stabilizează când rata creşterii masei monetare rămâne constantă.”

Dar, după eforturi susţinute pentru menţinerea unor rate înalte de ocupare, ocuparea deplină avea să fie abandonată la începutul deceniului opt. Ocuparea deplină, conform unor curente de gândire, se dovedise incompatibilă cu spiritul competitiv concurenţial, cu eficienţa economică a economiei de piaţă.

Cu toate acestea dinamica crescătoare a ocupării forţei de muncă s-a păstrat, dacă nu în dimensiunea ei relativă, cel puţin în ce priveşte dimensiunea absolută; volumul absolut al ocupării, mai precis al angajării forţei de muncă s-a menţinut ca o trăsătură definitorie a pieţei muncii până astăzi.

Problema ocupării forţei de muncă este destul de importantă pentru că, vizează fiecare locuitor în parte al acestei planete. Pregătirea indivizilor pentru a intra pe piaţa forţei de muncă este un proces forte lung şi costisitor, atât pentru societate, dar în special pentru individ şi familia acestuia. Astfel, pregătirea într-un anumit domeniu începe cu identificarea şi dezvoltarea aptitudinilor copiilor, continuă cu orientarea şcolară, formarea profesională iniţială, integrarea socio-profesională la locul de muncă, reciclarea permanentă a cunoştinţelor, recalificarea, policalificarea şi specializarea fiecăruia, corespunzător cerinţelor locurilor de muncă în plin proces de transformare.

Orice individ care acordă o atenţie deosebită pregătirii profesionale va dori să îşi găsească un loc de muncă pe măsura pregătirii şi investiţiei realizate, pentru că, ocuparea unui loc de muncă îi va permite accesul la venituri mai bune şi o viaţă profesională mai lungă, îi va determina rolul şi statusul în societate. Dacă, după terminarea unui anumit nivel de pregătire, individul nu îşi găseşte un loc de muncă în domeniul în care s-a pregătit, pierderile (costurile) vor fi destul de mari, atât ale societăţii, cât şi ale individului. Individul va fi decepţionat pentru că va intra pe piaţa muncii cu stângul, va fi nevoit să lucreze la negru, să accepte un post sub nivelul pregătirii sale, sau să se reorienteze către un alt domeniu de activitate, în care este mai puţin pregătit, dar unde sunt mai multe locuri de muncă, iar toate acestea au efecte negative, atât asupra individului, cât şi asupra dezvoltării economice şi sociale a unei societăţi. În acest sens, se impune adoptarea unor politici de ocupare a forţei de muncă care să includă un ansamblu de acorduri şi măsuri de ocupare, pentru a influenţa cererea şi oferta de forţă de muncă şi pentru a modifica relaţia cantitativă şi calitativă de pe piaţa muncii.