Locul și Rolul NATO în Securitatea Europeană

SCURT ISTORIC

0 dată cu terminarea celui de-al doilea război mondial, mediul de securitate a cunoscut schimbări majore, aflându-se într-o permanentă evoluţie, cu efecte pozitive asupra stabilităţii şi securităţii, dar, în acelaşi timp, cunoscând noi provocări, riscuri şi ameninţări. Ca urmare, Europa a fost divizată pe criterii ideologice, prin împărţirea sferelor de influenţă între puterile ieşite învingătoare din marea conflagraţie mondială. Pentru a menţine un echilibru strategic în domeniul securităţii şi apărării, principalele puteri au decis crearea unor instrumente militare putenice, capabile să asigure promovarea intereselor lor.

Semnarea Tratatului de la Bruxelles, în 1948, a arătat hotărârea a cinci state europene (Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie) de a dezvolta un sistem de apărare care să le dea posibilitatea de a rezista oricăror ameninţări, de natură ideologică, politică şi militară, care ar fi putut să apară la adresa securităţii lor, mai ales din partea Uniunii Sovietise.

După negocieri cu SUA şi Canada, a fost creată Alianţa Nord¬ Atlantică, bazată pe garanţii de securitate şi angajamente reciproce, între Europa şi America de Nord.

Semnarea, la 4 aprilie 1949, a Tratatului Atlanticului de Nord, prin care se înfiinţa o Alianţă de ţări independente având ca interes comun menţinerea păcii şi apărarea propriei libertăţi prin solidaritate politică şi un sistem militar de apărare adecvat, conceput spre a descuraja şi, la nevoie, pentru a respinge orice formă de agresiune împotriva lor, a constituit un act de referinţă în configurarea arhitecturii globale şi regionale de securitate. Creată în conformitate cu articolul 51 al Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, care reafirrnă dreptul natural la legitimă apărare individuală sau colectivă, Alianţa este o asociere de state suverane, unite în hotărârea lor de a-şi menţine securitatea prin garanţii reciproce şi relaţii stabile cu alte ţări.

Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO) este o organizaţie interguvernamentală ale cărei ţări membre îşi păstrează totala suveranitate şi independenţă. Este un forum în cadrul căruia toate ţările se consultă reciproc şi iau hotărâri asupra problemelor politice şi militare ce le afectează securitatea. NATO asigură structurile care facilitează consultările şi cooperarea în domeniile politic, militar, economic şi ştiinţific, precum şi în alte domenii nemilitare.

Bazdndu-se pe valorile comune ale democraţiei, respectului drepturilor omului şi pe legalitate, Alianţa acţionează, încă de la crearea sa, pentru instaurarea unei ordini juste, paşnice şi durabile în Europa. Acest obiectiv central a rămas neschimbat. NATO constituie, de asemenea, întruchiparea legăturii transatlantice permanente între securitatea Americii de Nord şi cea a Europei.

În replică, ţările aflate sub controlul ideologic comunist propagat de URSS au decis înfiinţarea unui bloc militar similar, cunoscut sub denumirea de Tratatul de la Varşovia. Se poate spune astfel că divizarea între Est şi Vest a căpătat, în aceste condiţii, consistenţă juridică şi instituţională, reprezentând, totodată, debutul războiului rece.

Confruntarea şi divergenţele ideologice, politice, economice, diplomatice şi de natură militară au caracterizat întreaga perioadă postbelică.

Încă de la înfiinţare, NATO şi-a stabilit ca obiectiv fundamental menţinerea şi apărarea libertăţii şi securităţii tuturor membrilor prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Atlanticului de Nord şi Carta ONU. Pe temeiul valorilor comune ale democraţiei, drepturilor omului şi statului de drept, Alianţa s-a preocupat pentru menţinerea păcii în spaţiul euroatlantic, concomitent cu asigurarea şi sprijinirea dezvoltării economice şi sociale a statelor membre.

Sfârşitul ordinii bipolare a avut atât efecte negative, cât şi pozitive. În vreme ce spaţiul integrat al Europei, corespunzând ţărilor NATO, a înregistrat, în continuare, o dezvoltare ritmică condiţii de securitate şi stabilitate, ţările din centrul şi sud-estul Europei, aflate într-o prelungită perioadă de tranziţie către democraţie şi economia de piaţă, au cunoscut efectele negative ale acesteia, suportând inclusiv perioade de crize majore, generate de tendinţele de divizare şi autonomizare pe criterii etnice religioase.

Cu toate acestea, dominanta pozitivă şi benefică a perioadei respective a constituito deschiderea spre dialog politic şi cooperare a ţărilor democratice, a instituţiilor intenaţionale de securitate, inclusiv a NATO, cu vechii adversari ideologici, pentru consolidarea şi menţinerea stabilităţii şi securităţii subregionale, regionale şi globale. În aceste condiţii, obiectivul central al NATO a căpătat o nouă semnificaţie şi o nouă dimensiune.

EXTINDEREA ALIANŢEI NORD-ATLANTICE ŞI ROLUL NATO ÎN NOUL CONTEXT DE SECURITATE

Ca o constantă a Alianţei, întărirea securităţii din spaţiul euro¬atlantic a constituit preocuparea politico-militară majoră. Aceasta s-a consolidat prin:

– păstrarea legăturii permanente între aliaţi;

– menţinerea unor capacităţi militare eficiente;

– dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei;

– primirea de noi membri, menţinerea, perfecţionarea şi dezvoltarea sistemului de parteneriate în primul rând cu Federaţia Rusă şi Ucraina precum şi cu celelalte ţări.

A fost reafirmat principiul potrivit căruia securitatea tuturor aliaţilor este indivizibilă, un atac asupra unuia dintre membri este un atac asupra tuturor, iar evenimentele din 1 septembrie 2001 au confirmat importanţa şi viabilitatea acestui principiu.

Principiul efortului colectiv în apărarea Alianţei are următoarele trăsături: planificarea colectivă a forţelor; finanţarea comună.; planificarea operaţională comună; structuri multinaţionale; un sistem integrat de apărare antiaeriană, echilibru al rolurilor responsabilităţilor între aliaţi; stabilirea şi desfăşurarea forţelor în afara teritoriului propriu atunci când este cazul; aranjamente, inclusiv de planificare, pentru gestionarea crizei şi de întărire; standarde şi proceduri comune pentru echipamente, instruire şi logistică, doctrine şi exerciţii întrunite şi multinaţionale, după caz; cooperare în ceea ce priveşte infrastructura, armamentele şi logistica.

Se poate remarca o reafirmare a scopurilor Alianţei şi în concepţia de întrebuinţare a forţelor, care trebuie să fie în măsură să descurajeze şi să se apere în mod eficient, să menţină sau, dacă a fost afectată, să refacă integritatea teritorială a naţiunilor componente, iar, în caz de conflict, să stingă rapid războiul, făcând agresorul să revină asupra deciziei sale, să inceteze atacul şi să se retragă; ele trebuie să aibă capacităţile adecvate de a descuraja şi contracara agresiunea declanşată de un posibil inamic împotriva oricărui stat aliat.

Distribuţia geografică a forţelor pe timp de pace va asigura o prezenţă militară suficientă pe tot teritoriul ţărilor Alianţei, inclusiv staţionarea şi desfăşurarea de forţe în afara teritoriului şi apelor proprii, când este nevoie şi acolo unde este necesar. În acelaşi timp, au fost prevăzute constituirea de capacităţi capabile să se autosusţină şi să fie dislocate la mare distanţă, pentru a putea interveni şi în afara zonei de responsabilitate a Alianţei în scopul gestionării crizelor tot mai diversificate ca natură şi amploare.

Se prevede ca structura de comandă a Alianţei să se simplifice şi să se eficientizeze astfel încât aceasta să fie în măsură să preia comanda şi controlul întregii game de misiuni militare, încluzând folosirea statelor majore multinaţionale întrunite.