Managementul Crizelor NATO în Bosnia și Herțegovina

INTRODUCERE

Dezastrul destrămării Iugoslaviei a însemnat pentru comunitatea internaţională faptul că nu avea un alt mijloc de intervenţie militară în Iugoslavia în afara NATO.

Genocidul produs de Slobodan Miloşevici a venit ca un argument puternic pentru cei care credeau, încă, în rostul Alianţei. Şi NATO a acţionat în Bosnia, întărindu-se. Extinderea Alianţei a continuat prin rafinarea mecanismelor de manifestare politică a Alianţei.

Acum, NATO a priceput că trebuie să răspundă unei lumi în schimbare şi că e important să poată interveni imediat în caz de catastrofe naturale, în caz de războaie civile sau pentru a patrula mările lumii împotriva piraţilor. Pe acest fond, au apărut disensiuni de viziune. În interiorul şi în jurul Alianţei, aliaţii văd diferit rostul organizaţiei şi asta duce, inevitabil, la o pierdere sensibilă de forţă. Unii membri vor ca NATO să asume profil global, să lupte în Afganistan, să intervină în crize umanitare africane şi să patruleze pe mări nesigure, iar alții vor ca NATO să rămînă ceea ce a fost de la bun început: o organizaţie dedicată apărării Europei, în jurul articolului 5 din tratatul constitutiv, conform căruia orice atac asupra unui membru atrage automat reacţia întregii Alianţe. NATO intră în al şaptelea său deceniu făcînd faţă unor provocări multiple. Dar dincolo de toate acestea, rolul NATO în 2013 este acela de a păstra coeziunea transatlantică în condiţiile unei Europe tot mai destrămate și fără viziune. Consider că NATO este baza viitoarei integrări transatlantice pentru că nu este departe momentul care va aduce aproape, din ce în ce mai aproape, pînă la integrare, democraţiile de pe cele două maluri ale Atlanticului.

În lucrarea de față mi-am propus sa să analizez rolul Alianţei Nord-Atlantice în spațiul euro-atlantic în primul capitol și în special rolul deținut conflictul din Bosnia Herțegovina, în cadrul capitolului 2.

Capitolul 1

Angajamentele de securitate ale NATO în spaţiul euro-atlantic

Scopul esenţial al NATO este acela de a asigura libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic şi cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. Încă de la începuturile sale, Alianţa a depus eforturi pentru stabilirea unei ordini juste şi durabile de pace în Europa, bazată pe valorile comune ale democraţiei, drepturilor omului şi în conformitate cu litera legii. Acest obiectiv al Alianţei a dobândit o nouă semnificaţie odată cu sfârşitul Războiului Rece, deoarece, pentru prima dată în istoria europeană de după război, perspectiva îndeplinirii lui a devenit o realitate.

NATO reprezintă legătura transatlantică prin intermediul căreia securitatea Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea Europei. Ea este manifestarea practică a efortului colectiv depus de către membrii săi pentru susţinerea intereselor comune în problema securităţii. Principiul fundamental care stă la baza Alianţei este un angajament comun faţă de cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securităţii acestora. Solidaritatea şi coeziunea din cadrul Alianţei susţin faptul că nici o ţară membră nu poate fi forţată să se bazeze doar pe propriile eforturi naţionale în cazul apariţiei unor ameninţări asupra securităţii sale. Fără a priva statele membre de drepturile şi obligaţiile de a-şi asuma responsabilităţile suverane în domeniul apărării, Alianţa le ajută să-şi atingă obiectivele de securitate naţională în urma unui efort colectiv. Pe scurt, Alianţa este o asociere de state libere, unite în hotărârea lor de a-şi menţine securitatea prin garanţii comune şi prin relaţii stabile cu alte ţări.

Tratatul Nord-Atlantic din aprilie 1949 - care este baza legală şi contractuală a Alianţei - a fost stabilit în cadrul Articolului 51 al Cartei Naţiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală sau colectivă. Ca preambul la poziţia Tratatului, scopul Aliaţilor este acela de a “promova relaţii de pace şi prietenie în Zona Nord-Atlantică” Cu toate acestea, în momentul semnării Tratatului, scopul imediat al NATO a fost să îşi apere membrii de o potenţială ameninţare care ar fi putut rezulta în urma politicii şi sporirii capacităţii militare ale fostei Uniuni Sovietice.

Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO) asigură structura care permite implementarea obiectivelor Alianţei. Este o organizaţie inter-guveramentală în cadrul căreia ţările membre îşi păstrează, neatinse, suveranitatea şi independenţa. Organizaţia asigură forumul în care au loc consultări în orice probleme şi în care ţările membre iau decizii în probleme politice şi militare care le pot afecta securitatea. Organizaţia oferă structurile necesare pentru facilitarea consultărilor şi cooperării între ţările membre, în domenii politice, militare şi economice, precum şi ştiinţifice sau în afara sferei militare.