Marea Neagră, o zonă strategică și sursă de risc

Marea Neagra a jucat si va juca un rol major in istoria continentului european, in care are toate atuurile sa devina arie de convergenta si coabitere a unro tendinte politice aparute in ultimii ani ai secolului XX si primii ai secolului XXI. Una din principalele probleme a Uniunii Europene este dependenţa de importul de energie. Scăderea sau epuizarea resurselor proprii precum şi creşterea consumului de energie (în 2020 consumul de energie va creşte cu 50 % faţă de 1995) accentuează dramatic dependenţa energetică a UE (petrol şi gaze naturale), în prezent baza energetică a UE este reprezentată de combustibilii fosili (80% din consum, 60% din importuri). Consumul se repartizează astfel: 41% petrol, 22% gaze naturale, 16% cărbune, 15% energie nucleară etc. Spre 2030, dependenţa de surse energetice externe va atinge pragul de 70% (petrolul se va situa la nivelul de 90% din consumul energetic).

Caracterul global al problemelor de energie au determinat statele membre UE să dorească acordarea de competenţe în acest domeniu instituţiilor UE şi rezolvarea problemei energetice prin dezvoltarea unei politici energetice unitare la nivel comunitar.

Această problemă a fost vizată chiar prin Tratatele iniţiale de constituire a Comunităţilor Europene şi aici ne referim la CECO şi Euroatom care urmăreau crearea unei pieţe comune a cărbunelui ca sursă de energie precum şi exploatarea în comun a energiei nucleare. Euroatom-ul şi-a propus, pe de o parte, limitarea dependenţei faţă de importurile din Orientul Mijlociu constituind şi un răspuns la criza petrolului din Suez din 1956.

Cartei Europene a Energiei de la Haga în 1991 a reprezentat un moment important în cristalizarea concepţiei politicii energetice europene fiind urmată de Tratatul de la Maastricht încheiat în 1992 care cuprinde elemente importante privind conceptul de piaţă energetică europeană unică. O initiaţivă comunitară din domeniul energiei, anume Reţelele de Energie Trans-Europene (TENs) a fost reglementată, prima dată prin Tratatul de la Amsterdam (1997), proiect care urmărea extinderea reţelelor de transport, telecomunicaţii şi infrastructuri energetice pan-europene, dincolo de cadrul strict al Uniunii.

Necesitatea construirii unei politici comune în domeniul energiei a avut ca urmare implicarea Comisiei Europene care a elaborat o suită de comunicări importante ce au constituit baza legală a acestui demers. La Consiliul European de la Hampton Court, octombrie 2005, s-a afirmat intenţia de a revitaliza politica energetică a Europei iar la 13 februarie 2006, presedinţia Austriacã a prezentat documentul 6143/06 "A New Energy Policy for Europe”.

Importanţa acestei probleme este evidenţiată şi de prevederile Tratatului de la Lisabona care stabileşte noi obiective privind consolidarea politicii energetice comune şi „siguranţa aprovizionării cu energie în Uniune”. În acest sens, Consiliul European de la Beuxelles 13-14 martie 2008, „reaminteşte importanţa pe care o acordă sporirii securităţii energetice a Uniunii Europene si a statelor membre ale acesteia”. În noiembrie 2008 urmează a se prezenta o revizuirea strategică a politicii energetice adoptată de Consiliul European din primăvara anului 2009, şi care va servi drept bază pentru un nou plan de acţiune în domeniul energetic începând cu 2010, ce urmează a fi adoptat de Consiliul European din primăvara anului 2010.

Ca urmare a dependenţei energetice tot mai accentuate a UE dar mai ales a lipsei de diversitate a surselor de aprovizionare, politica energetică a devenit nu doar o problemă care priveşte piaţa internă ci una care priveşte în mod direct securitatea statelor membre a UE în condiţiile în care Rusia nu ezită să-şi folosească poziţia de furnizor de energie pentru a face presiuni politice. În contextul în care heartland-ul marilor actori globali se redefineşte, regiunea Mării Negre a fost „redescoperită" de Occident şi împinsă „de la periferie către centrul atenţiei occidentale", oricând putând îndeplini condiţiile transformării sale într-o entitate cu multe interese geopolitice comune. Marea Neagra devine mult mai importantă, după ce aceasta capătă valenţele unei mări euroatlantice, iar Europa de Sud-Est se întinde, din punct de vedere geostrategic, până în Caucaz şi zona Marii Caspice.

Marea Neagră şi zona riverană ei sunt văzute ca loc al intersectării a două fluxuri strategice: primul, care uneşte producătorul de energie (Orientul Apropiat, zona Caucazului şi a Mării Caspice) cu consumatorul de energie (Occidentul); al doilea, care pune în relaţie producătorul de securitate (comunitatea euroatlantică) şi consumatorul de securitate (Orientul Apropiat şi zona Caucazului). Zonă de tranzit a petrolului şi gazului natural din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu către Europa, regiunea Marea Neagră reprezintă totodată veriga de legătură a unei axe geopolitice şi geoeconomice emergente Marea Mediterană - Marea Neagră -Marea Caspică.