Mecanisme și Procedee de Asigurare a Securității Internaționale

Introducere

Identitatea terorismului este rezultatul procesului de explorare şi structurare a propriilor caracteristici în urma căruia rezultă interfaţa terorism-grup-ţintă. Terorismul este reperul esenţial al tuturor manifestărilor antisociale în numele unor cogniţii ideologice sau doctrine politico-religioase în contradicţie cu raţiunile umane, morale, legislative şi culturale.

Terorismul mai reprezintă interfaţa de cunoaştere a propriei identităţi criminale în care sunt incluse politicile, ideologiile, algoritmul şi euristicile demersurilor antisociale ale acestuia. Cercetările din ultima vreme scot în evidenţă noua identitate a terorismului modern care a capătat noi forme de manifestare. Unele elemente ale conceptului de terorism au variat atât de mult încât s-a pierdut din vedere identitatea reală a acestui fenomen trecându-se foarte uşor de la simple etichetări asupra unor forme ale violenţei care nu se pot identifica cu terorismul până la banalităţi venite din partea guvernanţilor.

Este pentru prima oară în istoria terorismului când terorismul este un paradox sau un concept „nebuloasă” pentru cercetători şi guvernanţi. Mai mult, încă nu s-a conturat conceptual terorismul din motive culturale, sociale, religioase, politice şi legislative. Prezenta lucrare face o analiză asupra cercetărilor actuale legate de identitatea terorismului de azi, propunând totodată un criteriu cognitiv pentru a-l înţelege.

Publicarea multor studii de specialitate a pus bazele cunoaşterii terorismului, cine poate deveni terorist şi de ce şi în numele cui se întreprind acte catalogate drept teroriste. Spre exemplu, unii cercetători, precum Williams (2004), Hoffman (2001), Ariel (2001) susţin că formele de manifestare a terorismului au evoluat de la reacţii politice la cele de constrângere socială prin dobândirea unor comportamente antisociale. Mai mult, s-a dovedit în mai multe studii de specialitate (Wilkinson, 2006; Scruton, 2002), că terorismul contemporan nu mai reprezintă o formă tranzacţională, ci a adoptat o nouă metodă mult mai periculoasă, imprevizibilă, puternică, organizată şi profesionistă împotriva grupului-ţintă pentru a-şi atinge scopul.

Alţi cercetători, precum Sookhdeo (2006) şi Ahmed (2003), susţin că reacţiile teroriştilor sunt cauzate de politica imperialistă americană. Iar Huntington, (1996) contrazice „curentul mediatic” al serviciilor secrete, argumentând că fundamentalismul religios reprezintă efectul unui conflict inevitabil între civilizaţiile de credinţe diferite, recrutându-se potenţiali subiecţi umani pentru războiul sfânt.

A treia categorie de cercetători contemporani scot în evidenţă reacţiile psihopatologice ale teroriştilor, subliniindu-se faptul că există multe aspecte în comun cu totalitarismul ca parte centrală în utilizarea terorii ca mijloc de control social care au marcat cea de-a doua jumătate a secolului XX: comunismul, fascismul precum şi alte forme de doctrine dictatoriale din lumea religioasă. Privind lucrurile din aceste perspective, lucrarea de faţă propune o abordare conceptuală terorismului, ţinând cont de cercetările în domeniu.

Odată cu dispariţia bipolarismului de putere pe plan mondial, s-a diminuat substanţial probabilitatea de declanşare a unor conflicte militare între state ca urmare a deosebirilor de fond de natură ideologică care vizau, îndeosebi, forma predominantă de proprietate asupra bunurilor materiale şi spirituale ale unui popor.

Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale a unui stat sau la adresa securităţii regionale şi chiar globale se reaşează acum, terorismul, în general, dar îndeosebi cel internaţional situându-se pe primul loc pe scara probabilităţii de manifestare. Terorismul a dobîndit acum o altă configuraţie privind modul de acţiune şi amploarea acestuia. Originile, structura şi resursele, ca fenomen, precum şi psihologia membrilor săi au rămas însă aceleaşi. Potrivit tuturor specialiştilor în domeniu, terorismul nu este un fenomen universal dar este cu siguranţă unul istoric, recurgându-se la teroare încă din timpuri biblice. El s-a manifestat mai intens numai în anumite momente, a fost şi este strâns legat de o anumită evoluţie în conştiinţa oamenilor.

1.1. Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale

Soluţionarea diferendelor dintre state s-a făcut, de-a lungul istoriei, prin două categorii de mijloace: prin forţă, inclusiv prin recurgerea la război, şi prin mijloace paşnice.

Din cele mai vechi timpuri s-a dovedit că singura alternativă la politica de forţă, de agresiune şi război o reprezintă reglementarea paşnică a tuturor litigiilor. Iată de ce îndatorirea statelor de a-şi rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, astfel încît pacea şi securitatea internaţională ca şi justiţia să nu fie puse în pericol , constituie o componentă majoră a dreptului internaţional, un principiu fundamnetal care statuează modalităţile practice ale prevenirii confruntării, conflictelor şi desfăşurării normale a relaţiilor internaţionale .

Prin semnarea, la 26 august 1928, a „Tratatului general de renunţare la război” , în evoluţia dreptului internaţional apare un moment de o deosebită importanţă. După adoptarea acestui Pact, care condamna în mod solemn folosirea războiului ca mijloc de reglementare a diferendelor şi cerea statelor să-şi asume obligaţia ca în asemenea situaţii să apeleze la mijloace paşnice (art.2), dreptul internaţional nu mai recunoaşte decît o singură situaţie legală – starea de pace .