Modele de guvernanță corporatistă

CAPITOLUL 1.

SCURT ISTORIC AL GUVERNĂRII CORPORATISTE

Conform dicţionarului de sociologie , corporatismul desemnează o doctrină şi formă de organizare a societăţii, care presupune realizarea unei unităţi (solidarităţi) relativ nemijlocite a indivizilor în cadrul societăţii, prin intermediul corporaţiilor.Acestea sunt reuniuni socio-profesio- nale care cuprind toţi indivizii ce exercită o profesie în cadrul aceleiaşi ramuri de activitate colectivă indiferent de poziţia lor ierarhică şi de proprietatea asupra mijloacelor de producţie. Singurul criteriu pentru constituirea corporaţiilor este aşa-zisa funcţie socială a activităţii profesionale, funcţie stabilită, clasificată, ierarhizată şi evaluată de o instanţă suprasocială (politică), însărcinată ea însăşi cu o funcţie determinată, cea de organizare a societăţii. De regulă această funcţie revine unei elite formate prin selecţia competenţelor (nu neapărat tehnico-economice, ci şi sociale, ştiinţifice,etc).

Dicţionarul de economie politică defineşte corporaţia astfel:formă specifică de organizare a activităţii economice. În feudalism, organizaţie meşteşugăreascăce unea meşteşugari de aceeaşi specialitate sau de specialităţi înrudite şi care locuiau de regulă în acelaşi oraş. Se mai numea breaslă, isnaf sau rufet. Este formată pentru a apăra drepturile profesionale ale membrilor ei. În capitalism termenul desemnează o întreprindere organizată sub forma societăţii pe acţiuni.De regulă corporaţia este o mare întreprindere monopolistă, care prin forţa şi poziţia ei , are un rol important în viaţa economică şi politica a ţării.Puterea lor de influenţă este deosebit de mare datorită forţelor economice pe care le manevrează, a legăturilor strânse cu statul capitalist şi a profiturilor ridicate pe care le obţin.

Corporatismul se inspiră din experienţa medievală a comunelor italiene, în care corporaţiile, exercitând funcţia de reprezentanţă în afară şi normativă faţă de proprii membri, controlau şi organizau diferitele meserii şi activităţile politice şi economice legate de acestea.

Două sunt filoanele principale ale corporatismului:cel catolic şi cel fascist.Luând naştere din enciclica Renorum Novarum a lui Leon XIII (1891), s-a dezvoltat în anii de la sfârşitul sec.XIX şi începutul sec.XX (dar cu epigoni şi în sindicalismul anilor '50), un corporatism de inspiraţie catolică care a avut drept şef de şcoală pe economistul şi sociologul G.Toniolo, caracterizat de un puternic spirit de solidaritate şi de interclasism şi de un fundamental refuz al individualismului , doctrinelor liberale.

Între anii '20-'40, în interiorul regimului fascist s-a afirmat în schimb un corporatism “diri- jist”, ale cărui principii generale au fost enunţate în 1927 de către Carta muncii şi instituţionalizate între 1934, o dată cu crearea corporaţiilor (care îi reuneau pe întreprinzătorii şi pe muncitorii din diferite categorii) şi 1939, o dată cu înfiinţarea Camerei Fasciilor şi a corporaţiilor. Corporatismul fascist a oferit exemplul (de fapt opus celui de tradiţie catolică, conform căruia corporaţiile reprezentau în mod potenţial o formă de antistat) unor asociaţii profesionale strict subordonate statului şi instrumentului său de control politic. Sistemul corporativ fascist a fost desfiinţat după căderea regimului în 1943-1945.

Întreaga ideologie fascistă s-a consolidat în spirit naţionalist (cu impulsuri agresive imperialiste, relansate după 1935o dată cu cucerirea Etiopiei), corporativ, dar şi rural şi familist (planuri de asanare a terenurilor şi politici de creştere demografică).

În lucrarea lui M. Maraffi “La societá neocorporatista”ne vom confrunta cu un nou termen , acela de “neocorporatism”. Începând cu anii '70 a început să se vorbească despre neocorporatism pentru a denumi experienţele politice ale democraţiilor occidentale unde statul, fără să reglementeze ca autoritate relaţiile dintre categoriile sociale, în procesul de formare a opţiunilor politice , recunoaşte de fapt un rol politic organizaţiilor sociale, stabilind forme de cooperare între guvern, sindicatele muncitoreşti şi asociaţiile ale patronilor.

Dacă realizăm o incursiune în timp, vom observa că în vechea Romă, corporaţiile-s cunoscute sub numele de collegia artificum şi că au fost instituţionalizate în perioada imperiului.Traian a înfiinţat colegiul brutarilor, iar Alexander Severus a reorganizat întregul sistem de collegia. Collegia aveau personalitate juridică, iar membrii săi se bucurau de avantaje de natură fiscală şi scutiri de serviciu militar.

În Evul Mediu, în Germania, ghildele s-au inspirat după sistemul corporativ roman; erau conduse în mod democratic de o adunare anuală, care controla conturile funcţionarilor publici care îşi încetau activitatea şi lua deciziile cele mai importante pentru viitor. Scolastica medievală în toate etapele ei, a jucat unn rol pozitiv prin educaţia pe care a făcut-o poporului în spiritul muncii, a solidarotăţii dintre membrii diferitelor corporaţii, ceea ce facilitat dezvoltarea meşteşugarilor , a umanizat raporturile sociale, a atenuat tensiunile dintre diferitele grupuri care puteau să se transforme în lupte sângeroase.

Epoca de aur a corporaţiilor este înregistrată în sec.XIII. Corporaţiile denumite arti, au acordat competenţe tehnice şi structuri organizatorice dezvoltării economice a comunelor italiene. La Florenţa, corporaţiile au atins maximul lor de expansiune şi au influenţat într-o măsură hotărâtoare evoluţia instituţională şi politică a oraşului. Peste tot era evidentă deosebirea dintre “arti maggiori” sau corporaţiile cele mai bogate şi mai puternice şi “arti minori”, lipsite de o importanţă politică reală pentru că îi reuneau pe muncitorii din sectoarele mai puţin importante ale economiei oraşului şi cei ce exercitau profesii liberale(învăţători, medici, notari şi judecători) se reuneau în bresle , devenind curând protagonişti ai vieţii politice comunale. În statele şi comunele cele mai puternice, (de ex. Veneţia), breslele au fost obligate să se supună controlului autorităţilor politice, dar în alte părţi ele au devenit instituţii alternative şi, fie chiar şi pentru o perioadă scurtă au reuşit să se impună, făcând să fie excluse nobilimea şi aristocraţia din guvernul comunei.(Genova1257- 1270, Florenţa 1282).