Multiculturalitatea

Problematizările pe marginea subiectului de multiculturalitate se leagă înainte de toate de discrepanţa profundă pe care o regăsim între realitatea etno-culturală a lumii, pe de o parte, şi aranjarea ei din punct de vedere etno-politic, pe de altă parte. În cele 196 state recunoscute în momentul de faţă de comunitatea internaţională sunt vorbite în jur de 600 limbi şi trăiesc între 4.000-6.000 de etnii sau de grupuri etno-culturale.

Conform unui raport elaborat de Comisia Mondială pentru Cultură şi Dezvoltare (înfiinţată în 1991 sub egida UNESCO), trăim ’’într-o lume în care 10.000 de societăţi distincte se regăsesc în aproximativ 200 de state.’’

De-a lungul istoriei, diferitele tipuri de comunităţi etnoculturale s-au încadrat în condiţii foarte diferite în comunităţile politice şi cadrele statale existente, ceea ce determină într-o bună măsură situaţia lor actuală, natura problemelor cu care ele se confruntă şi nu în ultimul rând, strategia etno-politică pentru care optează, relaţia care vor să o întreţină cu naţiunile majoritare.

La originea pluralităţii etno-culturale se găseşte faptul că anumite comunităţi, care pe vremuri formau societăţi active şi complete din punct de vedere instituţional, inclusiv cu tradiţii de autoguvernare, au fost încorporate într-un stat mai mare. Încorporarea a avut loc de regulă, împotriva voinţei lor, ca urmare a colonizării, cuceririi sau cedării de teritoriu de la o putere imperială la alta, dar există şi exemple în care încorporarea s-a produs în mod voluntar, ca rezultat al federalizării. Apoi, pluralitatea etnică este rezultatul imigrării indivizilor care provin din zone defavorizate sau subdezvoltate ale lumii şi care aparţin unor comunităţi etno-culturale specifice.

De asemenea, se constată că comunităţile ce au fost încorporate în cadre statale noi alcătuiesc de regulă, societăţi paralele, mai mult sau mai puţin segregate în interiorul naţiunilor politice, care urmăresc dobândirea diferitelor forme de autonomie sau autoguvernare, considerând că numai pe această cale pot asigura păstrarea culturii, a limbii şi a formelor de existenţă comunitară caracterizată prin tradiţii specifice (comunităţi întâlnite şi sub denumirea de minorităţi naţionale). În schimb, imigranţii care şi-au părăsit ţara de baştină în urma unei decizii personale urmăresc integrarea cat mai rapidă în societatea care îi găzduieşte. Hotărârea de a emigra este luată de obicei din motive economice, uneori politice, iar scopul urmărit este de a deveni cetăţeanul unei ţări mai prospere, mai libere şi mai democratice. Însuşirea cât mai grabnică a limbii, integrarea în instituţiile statului şi în cultura dominantă, se numără în aceste condiţii printre interesele imigrantului. Grupurile de imigranţi - întâlnite şi sub denumirea de grupuri etnice - nu îşi pierd interesul faţă de identitatea lor şi nici ataşamentul etno-cultural (continuă, de exemplu, să aibă preocupări pentru păstrarea anumitor obiceiuri, a portului, religiei, tradiţiilor culinare etc. , însă aceste preocupări sunt trecute de obicei pe un plan secund în comparaţie cu interesul pentru dobândirea cetăţeniei).

Statele în care trăiesc minorităţi naţionale sunt regăsite în literatura de specialitate sub denumirea de state multinaţionale (multinational), în timp ce statele care primesc un număr mare de imigranţi au denumirea de state multietnice (polyethnic).

Statele multinaţionale se regăsesc în democraţiile lumii vechi, cât şi în cele ale lumii noi, precum şi în ţările fostului Bloc Sovietic şi în Ţările Lumii a Treia. Din categoria minorităţilor naţionale fac parte de pildă, indienii, portoricanii, mexicanii în Statele Unite, popoarele băştinaşe şi quebecanii în Canada sau popoarele indigene în Noua Zeelandă şi Australia. Unele ţări din Lumea Veche sunt multinaţionale, fie pentru că au integrat în mod forţat populaţiile indigene – de exemplu, Finlanda, Spania sau Marea Britanie – fie pentru că s-au format prin federalizarea mai mult sau mai puţin voluntară a două sau mai multe culturi europene – de exemplu, Belgia, Elveţia. În perimetrul fostului Bloc Sovietic, cât şi în regiunile post-coloniale, graniţele au fost adesea trasate în mod voit în aşa fel încât să includă teritorii locuite de grupuri sau comunităţi etnoculturale distincte, obişnuite cu autoguvernarea.

Se afirmă chiar că şi SUA este un stat multinaţional, nu doar datorită prezenţei indienilor sau a eschimoşilor din Alaska, ci şi a aborigenilor din Porto Rico, din Hawaii, a chamorro-ilor din Guam sau a descendenţilor populaţiei chicano, încorporaţi în SUA, ca urmare a ocupării teritoriilor sud-estice (Texas, New Mexico, California) după Războiul Mexican din 1848-1849. P lângă Guam şi Porto Rico, chiar şi triburile indienilor au un statut special, fiind considerate ’’sub-naţiuni dependente’’ (domestic dependent nations), cu guverne şi tribunale proprii, cu drepturi specifice privind proprietatea asupra pământului; pe lângă cele menţionate anumite drepturi lingvistice completează acest complex de statute speciale, care devine astfel, un sistem federal al grupurilor ce se autoguvernează: în Guam şi Hawaii limbile indigene (chamoro şi hawaii) au un statut egal cu limba engleză în şcoli şi în instituţiile statului, iar în Porto Rico spaniola este singura limbă oficială. Ponderea acestor populaţii faţă de naţiunea americană este, bineînţeles, aproape neglijabilă.