N.A.T.O. - Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

Tarile din Europa Occidentala si aliatii acestora din America de Nord, respectiv S.U.A. si Canada, au fost confruntate in perioada 1945-1949 cu nevoia urgenta de restructurare economica, fiind in acelasi timp ingrijorate de politica si metodele expansioniste utilizate de U.R.S.S Dupa ce trupelor statelor occidentale li se redusese capacitatea combativa, ca urmare a intelegerilor dintre statele Natiunilor Unite din timpul si de la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, guvernele occidentale erau din ce in ce mai preocupate de faptul ca Uniunea Sovietica intentiona sa-si mentina nediminuata capabilitatea fortelor sale armate. In acelasi timp, având in vedere ideologia declarata a partidului comunist sovietic, era din ce in ce mai evident ca apelurile pentru respectarea Cartei O.N.U. si a intelegerilor internationale, incheiate la terminarea razboiului, nu puteau garanta suveranitatea si independenta tarilor democratice, confruntate atât cu amenintarea unei agresiuni externe cât si cu aceea a subversiunii interne. Inlocuirea regimului politic democratic cu regimul nedemocratic, represiunea opozitiei institutionalizate si a celei neinstitutionalizate, violarea flagranta a drepturilor omului in cele mai multe dintre tarile Europei Centrale si de Est, dar si in Asia si in alte regiuni ale globului, au constituit tot atâtea elemente ce s-au adaugat temerilor preexistente.

1. Constituirea si istoricul N.A.T.O.

O succesiune de evenimente periculoase au accelerat luarea unor masuri politice si militare. Printre aceste evenimente au fost amenintarile directe la adresa suveranitatii Norvegiei, Greciei, Turciei, lovitura de stat pro-comunista din 1948 din Cehoslovacia, blocada ilegala a Berlinului, inceputa in aprilie acelasi an de catre U.R.S.S.

In martie 1948, cinci state din Europa occidentala: Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie au semnat Tratatul de la Bruxelles, prin care au decis sa-si constituie un sistem comun de aparare si sa-si intareasca relatiile, astfel incât sa poata rezista unor primejdii de natura ideologica, politica si militara, care ar fi putut fi operationalizate sub forma unor amenintari directe la adresa securitatii lor.

In perioada imediat urmatoare au urmat negocieri cu S.U.A. si Canada cu scopul de a crea o alianta unica a Atlanticului de Nord, fondata pe garantii de securitate si angajamente mutuale intre Europa si America de Nord. Alte state europene, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia si Portugalia au fost invitate de puterile semnatare ale Tratatului de la Bruxelles sa participe la acest proces. Negocierile s-au finalizat in aprilie 1949, prin semnarea tratatului de la Washington, care instituia un regim de securitate comun, bazat pe un parteneriat intre cele 12 tari. Grecia si Turcia au aderat la tratat in anul 1952, Republica Federala Germania in 1955, Spania in 1982, iar Republica Ceha, Polonia si Ungaria in 1999.

Alianta Atlanticului de Nord a fost intemeiata pe baza unui tratat la care statele au aderat in mod liber, dupa dezbatere publica si ratificare de catre parlamentele nationale. Tratatul precizeaza drepturile acestor state, precum si obligatiile lor internationale, conform Cartei O.N.U Tarile membre se angajeaza sa imparta atât riscurile si responsabilitatile, cât si avantajele ce decurg din securitatea colectiva, si sa nu incheie nici o intelegere internationala care sa fie incompatibila cu Tratatul.

Caderea zidului Berlinului, in noiembrie 1989, reunificarea Germaniei in octombrie 1990, dezintegrarea Uniunii Sovietice in decembrie 1991 si schimbarile spectaculoase survenite in Europa Centrala si de Est au marcat sfârsitul razboiului rece, ce a modificat situatia politica din Europa si a schimbat fundamental imperativele de securitate ale membrilor Aliantei. Evenimentele ce au avut loc ulterior au dovedit ca pericolele si amenintarile la adresa pacii si stabilitatii se mentin. In urma hotarârilor luate de catre sefii de stat si de guvern ai tarilor aliantei in cadrul reuniunilor la vârf de la Londra (iulie 1990), Roma (noiembrie 1991), Bruxelles (ianuarie 1994), Madrid (iulie 1997) si Washington (aprilie 1999), Alianta Atlanticului de Nord si-a adaptat strategia sa globala, in raport cu schimbarile produse in contextul strategic si politic. In urma deciziilor luate la Madrid trei state central europene, Polonia, Cehia si Ungaria au fost invitate oficial sa se alature aliantei, fapt finalizat prin deciziile luate la Summit-ul de la Washington care, nu numai ca a marcat aniversarea a cincizeci de ani de la crearea Aliantei Nord-Atlantice, dar pentru prima data in istoria acesteia a admis includerea de noi membri din rândul statelor ce in urma cu nu mai mult de zece ani erau considerate adversare ale acesteia.

Conceptul strategic adoptat la Roma a propus o viziune larga asupra securitatii, bazata pe dialog si cooperare si pe mentinerea unui potential de aparare colectiva. Conceptul a integrat intr-un ansamblu coerent, aspectele politice si militare ale doctrinei N.A.T.O. in materie de securitate, cooperarea cu statele din Europa Centrala si de Est, devenite noi parteneri, devenind un punct de referinta in strategia Aliantei. Acest concept a adus ca elemente noi o mai mica dependenta fata de armele nucleare si efectuarea unor schimbari esentiale la nivelul fortelor armate intrunite ale N.A.T.O., incluzând reduceri substantiale sub raport numeric, al gradului de pregatire pentru lupta si a propus modificari in privinta mobilitatii, flexibilitatii si capacitatii de adaptare a acestor forte armate la diferite situatii, precum si utilizarea mai larga a fortelor multinationale. Au mai fost luate masuri si in ceea ce priveste fluidizarea structurii militare de comanda a N.A.T.O. si pentru adaptarea aranjamentelor si procedurilor aliantei in ce priveste planificarea apararii in functie de evolutia climatului de securitate in Europa si de cerintele procesului de gestionare a crizelor si de mentinere a pacii. ªefii de state si de guverne din tarile membre N.A.T.O. au dat publicitatii la Roma si o declaratie importanta, privind pacea si cooperarea, in care au precizat contextul in care trebuia sa se inscrie noul concept strategic al aliantei. In aceasta Declaratie ei au definit misiunile si orientarile viitoare ale aliantei, pe de o parte, in raport cu ansamblul institutiilor active in domeniul securitatii viitoare a Europei, iar pe de alta parte cu dezvoltarea parteneriatului si cooperarii cu tarile din Europa Centrala si de Est. De asemenea, s-a afirmat hotarârea intaririi rolului Conferintei pentru Securitate si Cooperare Europeana (ulterior transformata in Organizatia pentru Securitate si Cooperare Europeana – O.S.C.E.), intarind consensul existent intre tarile aliate asupra dezvoltarii Identitatii europene de securitate si aparare.