Naționalismul, componentă a totalitarismelor europene

În această lucrare îmi propun, în primul rând, să conturez ceea ce implică naționalismul, expunând perspective ale diferiților teoreticieni care i-au acordat o atenție deosebită, ca apoi să expun formele pe care acesta le-a îmbracat în secolul XX în Europa. Consider că totalitarismele secolului XX, și în special fascismul, reprezintă ideologii care au apelat la naționalism, ca suport și ca mijloc de mobilizare și manipulare. Cu toate acestea, el se arată distinct în diferitele forme ale fascismului, motiv pentru care îmi propun ca în a doua parte a lucrării să îl surprind în interiorul fascismului italian, al nazismului german, dar și în național-socialismul românesc (a nu se înțelege că îl încadrez tot în aria fascismelor, doar în cea a totalitarismelor secolului XX).

Când vorbim despre naționalism trebuie să plecăm de la definirea unor termeni precum stat, națiune și naționalitate, pentru că ele se află într-o relație strânsă. Pentru că așa cum spune și Gellner, naționalismul presupune congruența unității politice și a celei naționale, când vorbim despre el ținem cont de teritorialitate și prin urmare, de existența unei națiuni în interiorul unui stat. Una dintre cele mai cunoscute și acceptate definiții ale statului este cea a lui Weber, care afirmă că statul este acel agent care se bucură de o calitate unică și anume că el este cel care posedă monopolul violenței și că accesul altora la violența se face doar în baza unei delegări din partea autorităților. În ceea ce privește națiunea, semnificația acestui cuvânt a evoluat, în 1925 versiunea finală din Dicționarul Academiei Spaniole suna în felul următor „colectivitatea persoanelor care au aceeași origine etnică si care, în general, vorbesc aceeași limbă și au o tradiție comună” Hobsbawn adaugă și el că națiunea a fost și este echivalată cu poporul sau cu statul, dar și că dintotdeauna au existat trei criterii care permiteau ca un popor să fie considerat națiune, și anume un trecut istoric, prezența unei elite culturale istorice și constituirea unei limbi populare scrise, și nu în ultimul rând, să fie capabil să genereze cuceriri. Mai mult decât atât, Gellner adăugă că încalcarea principiului naționalității nu poate fi resimțită în lipsa unui stat și a unui conducător. Ultimul termen ce trebuie definit este cel de naționalitate, lucru de care niciun om nu poate fi lipsit. Se consideră ca un grup de persoane sunt de aceeași naționalitate când ei își doresc și recunosc faptul că împărtășesc o serie de idei, valori tipuri de comportamente, cultură. Având conturați acești termeni, putem defini naționalismul, ideologic, ca fiind “o teorie a legitimității politice, care cere ca granițele etnice să nu le taie de-a curmezișul pe cele politice, și, mai ales, ca granițele etnice din interiorul unui stat dar- o posibilitate deja exclusă din principiu în formularea a generală-să nu îi separe pe deținătorii puterii de rest”

Când vorbim despre totalitarismele secolului XX din Europa, putem identifica anumite trăsături comune, dincolo de orice diferende, ca prezența unei ideologii oficiale, unipartidismul, instituirea unei poliții politice, prezența monopolului mass-mediei, dar și asupra forței armate, cât și controlul economiei de către stat . Când vorbim de fascism, ne referim în primul rând la cel din Italia și Germania. Ca să întelegem cum au apărut, trebuie să facem o succintă prezentare a contextului istoric.

Fascismul este o ideologie care a apărut în secolului XX, atingând apogeul în perioada dintre cele două războaie mondiale. În această perioadă, democrațiile se arată slabe și instabile, societatea europeană suferă schimbări sub influența industrilizării, creând noi grupuri vulnerabile precum clasa de mijloc, dar și sub presiunea revoluției ruse. Cele două aspecte care probabil au constituit niste lovituri finale și care au alimentat revizionismul, au fost criza economic și eșecul tratatelor de pace din urma Primului Război Mondial, care a generat în mod deliberat o formă unică de naționalism. Germania este înfrântă și umilită de tratate, Italia, deși învingătoare, nu i-au fost satisfăcute aspirațiile teritoriale.