Noua ordine mondială și sistemul relațiilor internaționale

Războiul Rece a fost o perioadă de tensiuni și confruntări politice și ideologice dintre Blocul Răsăritean și cel Apusean. Acesta se încheie cu distrugerea Zidului Berlinului și unirea celor 2 Germanii. Acest eveniment este urmat de dizolvarea CAER-ului, Tratatului de la Varșovia și, implicit, a URSS-ului. Toate relațiile internaționale sovietice sunt moștenite de Federația Rusă.

După ce M.S. Gorbaciov este ales președinte al URSS, percepția sovietică asupra relațiilor intre state este schimbata drastic. El propune o politică de eliminare a armamentului nuclear; o așa-numită *flexibilitate tactică* ce înseamnă o rezolvare amiabilă bazată pe dialog și compromisuri reciproce a problemelor internaționale. Acest afirmație poate fi tradusă ca fiind prima expresie a *noii ordini mondiale*. Gorbaciov a descris un fenomen care ar putea fi echivalent ca o trezire politică globală: *Asistăm la cele mai profunde schimbări sociale. Fie că este în Est sau în Sud, în Occident sau în Nord, sute de milioane de oameni, națiuni și state noi, mișcări și ideologii publice noi s-au mutat în prim-planul istoriei. Mișcările populare pe scară largă și frecvent turbulențe au exprimat, într-un mod multidimensional și contradictoriu, dorul de independență, democrație și justiție socială . Ideea de a democratiza întreaga ordine mondială a devenit o forță socio-politică puternică. În același timp, revoluția științifică și tehnologică a transformat multe probleme economice, alimentare, energetice, de mediu, informaționale și ale populației, pe care abia recent le-am tratat ca fiind naționale sau regionale, în probleme globale. Datorită progreselor înregistrate în mass-media și mijloace de transport, lumea pare să fi devenit mai vizibilă și mai tangibilă. Comunicarea internațională a devenit mai ușoară ca niciodată. Pentru ca un nou tip de progres în întreaga lume să devină realitate, toată lumea trebuie să se schimbe. Toleranța este alfa și omega unei noi ordini mondiale. *

Sistemul relațiilor internaționale post- Război Rece este unul de tip unipolar, ce pare să evoluezi spre multipolarism. Sistemul unipolar este definit prin existenta unei singure supraputeri-SUA și unei singure alinațe- NATO. Lumea, în perioada actuală tinde spre organizarea multipolară cu 3 centre ale puterii: America de Nord- SUA și Canada, Uniunea Europeană și Japonia, de menționat sunt și statele care aspiră la a deveni puteri globale: Federația Rusă și Republica Populară Chineză. Cazul rusesc este unul aparte: după încheierea Războiului Rece, țara a trecut printr-o perioadă de tranziție spre democrație, dar ea este recunoscută a fi puternică la nivel internațional prin funcția de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU și recunoașterea el ca una dintre puterile industriale ale lumii- G8. Transformarea echilibrului bipolar într-un sistem unipolar a dus la o asimetrie a raporturilor internaționale. Acest lucru se traduce pe glob într-o realiniere și reorganizare a pozițiilor, rolurilor și sferelor de influență; spre exemplu, statele din Europa de Est și Sud-Est ies din sfera sovietică și intră în cea a SUA și UE.

Poziția pe care o are SUA în momentul de față a reprezentat dorința statului de mai bine de 200 de ani după cum afirmă Samuel Huntington. El a încercat să împiedice formarea de poluri ale puterii în Europa și Asia promovând politică *porților deschise*. Pe baza poziției sale, SUA a putut propune o reconfigurare a *noii ordini mondiale* în timpul Conferinței de la Malta. Diverse concepte noi au apărut în presă ca elemente ale noii ordine. Comentatorii se așteptau la înlocuirea izolației cu cooperarea superputerii. Această cooperare ar putea apoi să abordeze probleme precum reducerea armamentelor și a desfășurării de trupe, soluționarea disputelor regionale, stimularea creșterii economice, diminuarea restricțiilor comerciale est-vest, includerea sovieticilor în instituțiile economice internaționale și protejarea mediului. În conformitate cu cooperarea superputerii, a fost prognozat un nou rol pentru NATO, organizația schimbându-se probabil într-un forum de negociere și verificare a tratatelor, sau chiar o dizolvare a NATO și a Pactului de la Varșovia. Reunificarea germană a fost privită ca făcând parte din noua ordine. Schimbările politice din Europa de Est au apărut, de asemenea, pe ordinea de zi. Europenii estici credeau că nouă ordine mondială nu înseamnă conducerea superputerii, dar că dominația superputerii se apropia de sfârșit. În general, nouă structură de securitate care rezultă din cooperarea superputerii părea să indice observatorilor că nouă ordine mondială se va baza pe principiile libertății politice, autodeterminării și neacoperirii. Acest lucru ar însemna sfârșitul sponsorizării conflictelor militare din țări terțe, restricții privind vânzările globale de arme și un angajament mai mare în Orientul Mijlociu. SUA ar putea folosi această oportunitate pentru a promova drepturile omului în China și Africa de Sud . Din punct de vedere economic, se aștepta ca reducerea datoriilor să fie o problemă semnificativă, întrucât concurența est-vest ar lăsa loc cooperării nord-sud. Tripolaritatea economică ar apărea cu SUA, Germania și Japonia ca cele trei motoare ale creșterii mondiale. Între timp, criza socială și economică sovietică își va limita în mod evident capacitatea de a proiecta puterea în străinătate, necesitând astfel o conducere continuă a SUA. În 1991, președintele Bush ține un discurs asemănător cu al lui Wilson; „Către o nouă ordine mondială” reprezintă o sinteză a idealismului american surprinzând puncte precum parteneriatul sovieto-american, integrarea sovietică, restaurarea suveranității germane, lupta împotriva terorismului, etc. Acest discurs reprezintă afirmarea unipolarismului american, după cum spune și Charles Krauthammer *S-a presupus că vechea lume bipolară ar genera o lume multipolară ... Lumea imediat după Războiul Rece nu este multipolară. Este unipolar. Centrul puterii mondiale este o superputere incontestabilă, Statele Unite, la care participă aliații săi occidentali.*