O Viziune de Ansamblu asupra Fascismului

Capitolul I.Introducere

Fascismul este o ideologie politică modernă care urmăreşte regenerarea vieţii sociale, economice şi culturale a unei ţări, accentuând sentimentul de apartenenţă naţională şi identitate etnică. Fascismul respinge unele dintre ideile liberale privind „drepturile ale omului” din viziunea liberală. În schimb, ideologia fascistă vorbeşte despre făurirea unui „om nou” – un om superior, caracterizat prin valori morale deosebite.

Termenul de fascism a fost folosit pentru prima oară de Benito Mussolini în 1919. Termenul provine de la cuvântul italian fascio, care înseamnă „uniune” sau „ligă”. De asemenea, termenul desemnează un simbol roman antic al puterii – un mănunchi de nuiele legate în jurul unei securi, simbol al unităţii civice în jurul autorităţii conducătoare.

Mişcări fasciste au apărut în majoritatea ţărilor europene, precum şi în unele foste colonii, la începutul secolului 20. Partidele politice şi mişcările fasciste au exploatat patriotismul care a luat avânt în urma incertitudinii social-politice de după primul război mondial (1914-1918) şi după Revoluţia bolşevică din 1917.

Cu excepţia Italiei şi a Germaniei1, mişcările fasciste nu au reuşit să obţină puterea politică. Întrucât fascismul a avut o influenţă decisiva asupra istoriei europene în perioada interbelică, perioada cuprinsă între anii 1918 şi 1945 este uneori numită era fascistă. Fascismul a fost discreditat după înfrângerea Italiei şi Germaniei în al doilea război mondial, însă continuă să existe şi astăzi, în forme noi.

Secțiunea 1. Principalele elemente

Cercetătorii se contrazic asupra felului în care ar trebui definite elementele cheie ale fascismului. Istoricii comunişti consideră că fascismul este o formă de politică adoptată de guvernanţi anume pentru a apăra capitalismul şi a împiedica o revoluţie socialistă. Astfel, ei aplică eticheta de fascism multor regimuri autoritare care au venit la putere în perioada interbelică-Portugalia, Austria, Polonia şi Japonia.

De asemenea, pentru istoricii comunişti, regimuri fasciste au existat şi după război, în ţări ca Argentina, Chile, Grecia şi Africa de Sud. Unii cercetători ne-comunişti consideră că fascismul este o formă de autoritarism reacţionar, care combate evoluţiile politice şi sociale, dar fără nici un alt obiectiv în afară de acapararea puterii.

Unii dintre aceşti cercetători văd în fascism o formă de nihilism, afirmând că îi lipseşte orice ideal sau ideologie coerentă. Pe de altă parte, mulţi alţi istorici şi cercetători consideră că fascismul dispune de un set de caracteristici de bază, însă nu cad de acord care anume ar trebui incluse în definiţia fascismului.

Unii istorici consideră că numai Italia a avut un regim fascist autentic. Potrivit opiniei lor, există deosebiri de substanţă între regimul fascist din Italia şi cel nazist din Germania. Conceptul de fascism include şi Germania nazistă sau regimul francez de la Vichy (creat de germani după ocuparea restului Franţei).

Începând din anii 1970, unii istorici şi cercetători au început să lucreze cu o definiţia mai vastă a fascismului, definiţie adoptată până în anii 1990 de mulţi cercetători. Noua abordare accentuează felul în care mişcările fasciste încearcă să realizeze schimbări revoluţionare, punând un accent deosebit pe idei despre reînnoirea naţională sau etnică. Privite din această perspectivă, toate formele de fascism au trei caracteristici în comun: anticonservatorism, un ideal al reînnoirii etnice sau naţionale şi conceptul de „naţiune în criză”.

Secțiunea 2. Anti-conservatorism

Mişcările fasciste încearcă de regulă să păstreze acea parte sănătoasă din structura sociopolitica actuală a ţării, punând însă accent pe crearea unei societăţi noi. Astfel, fascismul este direct opus conservatorismului–ideii că e cel mai bine să eviţi schimbările socio-politice ample. În schimb, mişcările fasciste încearcă să creeze un nou tip de cultură, în care valorile, politica, arta, normele sociale şi activitatea economică fac parte integrantă dintr-o comunitate naţională organică unică.

În Germania, de exemplu, în anii 1930 s-a încercat crearea unei noi Volksgemeinschaft (comunitate naţională) în jurul ideii de puritate rasială. Acest efort era susţinut prin literatură, filme şi lucrări de artă care popularizau conceptul de „om nou”. Pe baza acestui concept de comunitate naţională, autorităţile au creat instituţii noi pentru a atrage sprijinul popular.

La fel, în Italia lui Mussolini, autorităţile au construit stadioane noi şi au organizat întreceri sportive de masă, au sponsorizat regizori de film şi au finanţat construcţia de clădiri uriaşe ca simboluri ale ideilor fasciste. Mulţi istorici consideră astfel că mişcările din Germania şi Italia au reprezentat încercări de a crea state moderne revoluţionare.

Secțiunea 3. Reînnoirea naţională sau etnică

Deşi mişcările fasciste încearcă să realizeze schimbări revoluţionare, ele pun un accent aparte pe trecutul naţional. Se afirmă un trecut naţional glorios, în antiteză cu prezentul decăzut. Se încearcă astfel revenirea la spiritul eroic din trecut, lucru care s-ar putea realiza prin transformări sociale radicale.

Întrucât ideologiile fasciste pun un mare accent pe crearea unei comunităţi naţionale reînnoiteşi unite, ele sunt ostile majorităţii celorlalte ideologii. Pe lângă respingerea conservatorismului, mişcările fasciste se opun şi liberalismului, individualismului, materialismului şi comunismului. În general, fasciştii resping orice activitate ştiinţifică, economică, religioasă, academică, culturală şi de timp liber care nu serveşte viziunii lor asupra vieţii politice naţionale.

Secțiunea 4. Ideea unei naţiuni în criză

O mişcare fascistă aproape întotdeauna afirmă că naţiunea se confruntă cu o criză profundă.Uneori fasciştii definesc naţiunea ca naţiune-stat (ţară şi popor cu aceleaşi hotare), dar în alte cazuri naţiunea este definită ca grup etnic cu membri în mai multe ţări. În oricare caz, fasciştii prezintă criza naţională ca fiind rezolvabilă numai printr-o transformare politică radicală. Unii văd schimbarea generală a valorilor ca premergând transformării politice radicale. Alţii argumentează că o transformare politică radicală va fi urmată de o schimbare a valorilor.

Fasciştii afirmă că naţiunea a intrat într-o fază de mediocritate, slăbiciune şi declin. Ei sunt convinşi că prin acţiunea lor oportună pot salva naţiunea de ea însăşi. Fasciştii afirmă uneori nevoia unor acţiuni drastice împotriva duşmanilor din interior ai naţiunii.

Fasciştii promit că, cu ajutorul lor, criza naţională va lua sfârşit şi că va începe o nouă eră care va conferi poporului un sentiment de coeziune, un ţel şi măreţie. Rezultatul final al revoluţiei fasciste, afirmă ei, va fi un om nou şi o femeie nouă.

Acest om nou şi femeie nouă vor fi fiinte umane plenar dezvoltate, necontaminate de dorinţe egoiste după drepturi individuale şi autoexpresie, şi dedicate exclusiv unei existenţe ca o parte a noului destin al naţiunii.