Originile constituționalismului american

Constitutionalismul american a luat nastere propriu-zis odată cu adoptarea Declaratia de Independentă, dar originile acestuia trebuie căutate în trecut, în istoria politică a celor treisprezece colonii si chiar în istoria politică a Marii Britanii.

Constitutionalismul american se bazează pe cinci principii: controlul guvernului de către popor, autoritatea justitiei asupra guvernului, egalitatea tuturor cetătenilor în fata guvernului, diviziunea puterilor în cadrul guvernului, guvernarea pe baza unui act scris.

Inovatia constitutionalismului american a constat în adoptarea a două idei: federalimsul si ideea unui sistem de guvernare mixt, unde ramurile guvernului să fie separate, dar functile lor suprapuse. Puterea era distribuită pe o axă verticală, fiind divizată între auoritătile nationale, de stat si locale. Pentru a fi evitată o tiranie a majoritătii, constitutia separa oamenii de guvern în două moduri: ea stabilea ca unii oficial să fie alesi direct, iar altii indirect. Desi toată puterea provenea de la popor, era practic imposibil ca poporul sau un grup de oameni să îsi impună vointa direct si imediat.

Un alt aspect al genialitătii sistemului constă în faptul că diviziunea si definirea puterii pe axa orizontală nu a fost niciodată un lucru fix sau precis. Desi executivul si legislativul erau separate, acestea se controlau reciproc. Faptul că puterea era definită într-un mod ambiguu si că era liberă să se schimbe ca răspuns la luptele politice a făcut ca sistemul să fie viabil.

Scurt storic al adoptarii Constitutiei SUA

La data de 7 iunie 1776, în cadrul celui de-al Doilea Congres Continental a fost introdusă o rezolutie, declarând dizolvarea uniunii cu Marea Britanie, iar la data de 4 iulie 1776 a fost declarată independenta celor 13 colonii. În 1777 au fost create Articolele Confederatiei care au servit drept prima constitutie a Statelor Unite ale Americii.

Însă guvernul înfiintat de Articolele Confederatiei nu era suficient de puternic pentru a conduce noua natiune. Dintre lipsurile pe care acesta le avea, cele mai importante erau legate de existenta unei ramuri executive si a unui sistem national de cuti de judecată. Acest guvern nu era foarte diferit de o simplă adunare a reprezentantilor celor 13 state independente.

În 1783, după Războiul de Independentă, natiunea a intrat într-o perioadă de instabilitate din punct de vedere comercial si politic. În aceste conditii de instabilitate a fost posibil succesul lui Alexander Hamilton si al sustinătorilor săi. După 1783, situatia era critică: fiecare stat actiona ca o tară independentă, conducându-si afacerile după propriile interese, fără să tină cont de binele comun al republicii; nu exista o monedă unică în toate cele 13 state; statele vecine se taxau reciproc la importuri; Marea Britanie refuza să redeschidă canalul de schimb de care depinsese bunăstarea economică a fostelor colonii; legislaturile statului refuzau să plătească datoriile acumulate pe timpul războiului; multe state promulgaseră legi care să le permită debitorilor să se sustragă de la plata datoriilor. George Washinghton si alti lideri politici ajunseseră să se intrebe dacă nu cumva fusese zadarnică rebelinea împotriva Coroanei britanice. Devenise o necesitate formarea unui nou guvern care să aducă pacea si prosperitatea noului stat. Astfel, reprezentantii a cinci dintre cele treisprezece state s-au întrunit la Annapolis, Maryland, în 1786. La această întrunire sa propus ca rerezentantii tuturor celor treisprezece state să se întâlneasă la Philadelphia si să se ia în calcul revizuirea Articolelor Confederatiei. Propunerea a fost acceptată de Congres, care a sugerat ca fiecare stat să desemneze delagati pentru Conventia Constitutională ce avea să aibă loc la Philadelphia.

Rezolutia ce anunta Conventia de la Philadelphia specifica scopul acesteia ca fiind amendarea Articolelor Confederatiei, însă Conventia a decis să fie rescrisă Constitutia.

Agenda neoficială a Conventiei a fost repezentată de Planul Virginia, în care cea mai mare contributie a avut-o James Madison. Planul Virginia, sustinut de statele mari, propunea o legislatură bicamerală, un executiv ales de legislatră, o ramură judiciară ai cărei functionari sa fie numiti în functie pe viată, dreptul de veto al legislaturii nationale asupra legilor statului.