Perspectivele Politicii Regionale în România

Contextul Politicii Regionale în România

Demersul de înfăptuire a unei politici regionale coerente în România intervine în contextul nefericit al reformei economice pe fondul experienţei regimului socialist, printre ale cărei principii s-a numărat şi uniformizarea dezvoltării economice, în dezacord cu diferenţele de potenţial ori cu criteriile de eficienţă economică. Procesul de aducere la acelaşi nivel de dezvoltare economică s-a intensificat cu deosebire după 1965, iar modelul a fost preluat şi după schimbările politice din 1989.

Problemele regionale ale României, puternic legate de locaţionarea nepotrivită a industriei grele, sunt moştenirea a patru decenii de planificare centralizată. Politica nomenclaturii comuniste a fetişizat rolul expansiunii industriale în demersul de dezvoltare a economiei naţionale. Obiectivul declarat al acestei politici era acela de a utiliza la maximum resursele umane şi de a încerca să diminueze disparităţile regionale. Rezultatul acestei politici a fost crearea unei baze industriale înapoiate şi neviabile.

După colapsul regimului comunist şi introducerea principiilor economiei de piaţă, cele mai sărace regiuni şi îndeosebi acelea în care baza industrială a fost creată artificial şi susţinută prin intermediul subvenţiilor guvernamentale s-au confruntat cu cele mai severe efecte ale tranziţiei, între care creşterea şi persistenţa şomajului, scăderea standardului de viaţă şi degradarea mediului înconjurător. încercările de formulare a unei politici regionale adecvate şi eficiente s-au lovit în ultimii ani deopotrivă de reticenţa populaţiei şi a unei importante părţi a clasei politice cu privire la conotaţiile peiorative ale termenului « regional », adesea asociat cu revendicările politice ale comunităţii maghiare ori cu acţiunile radicale de regionalizare.

În acest context este oarecum dificil de prevăzut care va fi viitorul politicii regionale în România. Având în vedere perspectiva aderării la Uniunea Europeană este de anticipat totuşi că se vor crea structuri instituţionale capabile să susţină procesul de elaborare şi implementare a unei politici regionale în acord cu principiile europene operaţionale în materie.

Raţiuni pentru o nouă politică regională

Implementarea principiilor economiei de piaţă şi transformarea administraţiei publice au schimbat fundamental scopurile precum şi sistemul instituţional şi de reglementare a politicii regionale în România.

Cu toate acestea reforma administraţiei publice, încă în desfăşurare, nu se corelează cu demersul de elaborare şi implementare a politicii regionale, fapt ce probează o lipsă de coordonare a politicilor la nivel guvernamental. Importanţa crescândă a problematicilor regionale este consecinţa unor transformări fireşti produse în economie în contextul dereglării economiei şi mişcării libere a capitalurilor.

Eşecul politicilor sectoriale promovate înainte de 1990 a căror componentă regională era manipulată din considerente doctrinaire, şi mai apoi lipsa lor de coordonare impune luarea unei decizii in privinţa modelului politicii regionale şi anume aceea orientată către reducerea disparităţilor regionale şi întărirea coeziunii economice şi sociale, ori aceea orientată către facilitarea celor mai bune premise de dezvoltare pentru regiunile cele mai avansate. O dată luată această decizie rolul instituţiilor de coordonare a politicilor sectoriale şi regionale este acela de a asigura fluenţa demersurilor structurale.

Restructurarea sistemului de alocaţii bugetare a indus o serie de schimbări severe în planul echilibrului economic regional. Astfel, cele mai afectate regiuni au fost cele care beneficiau de importante subvenţii, deopotrivă în agricultură, industria grea şi industria energetică. Ca urmare a acestor măsuri de ordin politic nu au întârziat să apară şi consecinţele în plan social: scăderea dramatică a veniturilor şi creşterea şomajului în zonele afectate de restructurarea sectoarelor subvenţionate. Cu toate încercările din ultimii ani de a reface echilibrul social şi a relansa economiile locale, inclusiv pe calea subvenţiilor şi a facilităţilor, regiunile rămase în urmă se confruntă cu aceeaşi situaţie critică ce se agravează în condiţiile colapsului pieţei locale şi dezvoltării concomitente în locaţii proxime a unor economii de aglomerare.