PESA - Politica europeană de Securitate și Apărare - evoluții și perspective

1. Dezvoltarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare

Ideea unei politici europene de securitate şi apărare autonome a apărut la puţin timp după anul 1945. In anii patruzeci şi cincizeci ai secolului trecut, Europa de vest, epuizată după două războaie mondiale, se simţea prea slabă pentru a face faţă singură ameninţării venite din partea Uniunii Sovietice. In acel timp, urmărea cu prioritate să-şi asigure acceptul Statelor Unite de a-i garanta securitatea. Concomitent şi în paralel cu eforturile descrise mai sus, se făceau eforturi pentru a înzestra începuturile integrării europene în dezvoltarea lor (în 1951 s-au pus bazele Comunităţii Europene pentru Cărbune şi Oţel/CECO, cea care a condus apoi la acea evoluţie care a dat naştere Uniunii Europene de azi) şi cu un element de politica securităţii şi apărării. Eşecul Comunităţii Europene pentru Apărare (CEA) în 1954 a condus însă la suspendarea temporară a eforturilor de a ajunge la realizarea unei politici autonome a unei politici de securitate şi apărare pentru Europa occidentală.

Europenii din occident începuseră încă din anul 1969 să creeze poziţii comune de politică externă cu ajutorul „cooperării politice europene" (CPE). CPE a fost apoi (1987) ancorata contractual în Documentele Europene Unitare. Dar abia în anul 1992, odată cu „Convenţia de la Maastricht" s-a accelerat crearea unei politici externe şi de securitate comune, alături de concretizarea procesului de realizare a unei uniuni economice şi monetare. La sfârşitul acestui proces urma să se contureze şi o componentă comună privind apărarea. Având ca punct de plecare Convenţia de la Maastricht, PESA s-a concretizat pas cu pas tot mai mult, prin crearea instrumentelor corespunzătoare în cadrul Convenţiilor de la Amsterdam şi în timpul întâlnirilor la vârf ale UE desfăşurate la Koln, Helsinki şi Nisa.

În Convenţia de la Maastricht, din 1992, a fost definită o Uniune Europeană sprijinindu-se pe trei piloni. Primul este susţinut în mod convenţional de economie, monedă, comerţ, vamă şi politica agrară iar în cadrul celui de-al doilea se defineşte pentru prima dată următorul ţel: „ o politică externă şi de securitate comună". Cel de-al treilea pilon corespunde unei politici interne şi de justiţie de asemenea comune. PESC se referea mai curând la noţiunea de securitate economică şi politică, deşi exista intenţia (cu finalizare mai îndepărtată) de a dezvolta şi o componentă comună de apărare. UEO era prevăzută a fi un agent politic de apărare pentru UE. In agenda politică se punea chiar de pe atunci problema contopirii UE şi a UEO.

La Koln, cu prilejul întâlnirii europene la vârf, din anul 1998, s-a mai făcut un pas politic foarte important. UE a ales un Secretar General al Consiliului şi înalt Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună, în persoana lui Javier Solana, Secretarul General NATO din acea perioadă. Cu aceeaşi ocazie a fost schimbată noţiunea de „identitate de securitate şi apărare europeană" (ISAE) cu cea de „ politică europeană pentru securitate şi apărare"(PESA). După multe alte conferinţe, europenii au ajuns la concluzia comună că PESA reprezintă o întărire a pilonului european în NATO, şi, în acelaşi timp, s-a căzut de acord de asemenea asupra faptului că Europa nu tinde spre duplicarea structurilor şi forţelor NATO. Pentru operaţiile de criză ale europenilor se prevede însă, încă de pe acum, că aceştia pot utiliza structurile şi forţele NATO. Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi NATO au fost definite în special în aşanumitele hotărâri „Berlin-Plus", care au creat un mecanism pentru utilizarea europeană a mijloacelor aliaţilor. Ceea ce implică şi accesul UE la planificările intervenţiilor NATO.

Aşa-numitul pachet „Berlin Plus" are ca punct de plecare o hotărâre a miniştrilor de externe NATO, luată la Berlin în iunie 1996, hotărâre care a oferit Uniunii Europei Occidentale (UEO) posibilitatea recurgerii la mijloace şi capacităţi NATO. Şefii de stat şi de guvern ai ţărilor NATO au reluat, în aprilie 1999, această ofertă, cu referire expresă, de data aceasta, pentru UE şi au dezvoltat-o mult mai clar. Negocierile detaliate pentru implementarea acestui pachet numit „Berlin Plus" au fost anevoioase şi de durată. In acest moment întregul pachet „Berlin Plus" stă la dipoziţia UE. Acesta cuprinde:

• Accesul asigurat - deci lipsit de hotărâri cu caracter singular - al UE la capacităţile operative de planificare ale NATO („assured access to planing capabilities");

• Disponibilitatea mijloacelor militare şi a capacităţilor comune ale NATO pentru operaţiuni conduse de UE („presumption of availability");

• Sprijinul acordat de Comandantul Suprem adjunct al NATO pentru Europa (DSACEUR) operaţiunilor conduse de UE şi extinderea ulterioară a responsabilităţilor lui europene;

• Adaptarea procedurilor forţelor armate ale NATO la posibilele cerinţe ale PESA.

Adevăratul început al Politicii Europene de Securitate şi Apărare al UE a fost marcat la 1 mai 1999 prin intrarea în vigoare a Convenţiei de la Amsterdam, în care se menţionează, printre altele, preluarea Misiunilor de la Petersberg. Războiul din Kosovo a dus apoi la o accelerare a procesului dezvoltării PESA. Astfel că, la întâlnirea la vârf din Koln, desfăşurată în iunie 1999, s-a ajuns (ca urmare a realizării propriei ineficiente militare) la concluzia că PESC trebuie întărită printr-o politică europeană de securitate şi apărare, aceasta solicitând o capacitate de operare autonomă care trebuie să se sprijine pe capacităţi militare credibile şi pe foruri decizionale adecvate. Până la finele anului 2000 trebuia luate hotărârile necesare (inclusiv stabilirea modalităţilor pentru preluarea sarcinilor UEO).